O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
CONFESIUNILE UNOR DURERI
Spuneam că volumul de debut al Elei Răduță, „Neadormitele dureri”, reprezintă o confesiune a durerii, una tulburătoare prin realitatea trăită și nepusă sub semnul ficționalului. Există un curent prin care problema răului n-ar fi importantă pentru lumea reală în care trăim și că ar fi imperios necesară doar pentru ficțiune. Cu toate acestea, Ela Răduță pune această problemă a răului și o face bine că nu o prezintă din perspectiva unui demiurg ci din a unui avocat. Textul pe care îl am în față, „Gânduri din bazarul cu iluzii”, supus de autoare unei narativități directe și realiste, rămâne fidel stilului primului volum. În prima parte personajele alese gravitează în interiorul unei comunități vrâncene, cu unele extensii în alte zone, acoperind perioada imediată colectivizării. Oamenii Elei Răduță merg singuri prin satul lor, foarte rar însoțiți. Autoarea conștientizează existența unei lumi plină de măști și suflete goale. Universul narativ se mulează pe conflictele existente între aceste categorii sociale reprezentate de psihologii diferite. Ca și în volumul de debut, autoarea aduce în atenție satul natal, unul alcătuit dintr-o lume bolnavă și peste care trona o oboseală generală. Te impresionează simplitatea caselor și personajele surprinse la linia orizontului și care nu se sfiesc a fi aprige la beție și a-și crește copiii după precepte dure. Simbolistica pe care i-o dau copacii, ca elemente pline de semnificații, o fac să se identifice cu aceștia („au rădăcinile ieșite pe jumătate din pământul argilos al malului gata să cadă în hău”; „cireșul e încremenit”; „nucul care răcorește chipurile arse de soare”; „caisul familiei Ionesei”; „o frunză a rămas și se încăpățânează să reziste urgiei”; „câțiva peri sălbatici mai au un pic și își dau duhul” etc.). Stilul direct și realist se pliază pe conflictele existente între anumite categorii sociale. Ca și în volumul de debut, și în prezentul volum Ela Răduță pune în cuvinte noțiunile de durere, suferință și disperare, asezonate adesea cu elemente de resemnare. În fapt, autoarea descrie cu un anumit grad de îndârjire alternativele dintre împlinire și neîmplinire, mai ales cum împlinirea unor personaje se înfăptuiește pe neîmplinirile altora, un fel de preocupare maniacală pentru bine pe seama altora. Prima parte a volumului este povestea a trei surori: Victorița, Florica și Niculina. Prima este sora vitregă, mai mică, a celorlalte două. Victorița, rămasă în casa părintească, este maltratată permanent de celelalte două, ajungând până la alungarea ei. În povestea celor trei intră o sumedenie de alte tipologii specifice toposului ales, mulțimea abderiților și beoțienilor fiind dominantă, sufletele bune fiind foarte rare, gen Anuța, Culiță sau mătușa Agripina.
Partea a doua a volumului păstrează o serie de personaje, cum ar fi Florica, dar intervin și altele, gen Aurelia Ciobanu. Recunoaștem un fel de bildungsroman, în care pe Ilinca Ionesei o putem pune în pielea autoarei. Acțiunea, adusă mai aproape de timpul prezent și de multe ori supusă unei alternanțe de toposuri, ne relevă o Ilinca ce trăiește printre oameni ce nu văd în alții suflete, ci niște instrumente. Dominată de un personalism etic persistent și fiindcă viața i-a răsturnat multe așteptări, încet-încet are tendința de a se opune curentelor zilei. Secvențe existențiale mai vechi, sau mai noi, și le asumă într-un melanj de umbre și lumini. Sunt descrise, sub umbrela spasmelor trăirii, practicile instituționalizate, cum ar fi regulile juridice, morale, economice sau credințele religioase. Cititorul va constata, spre exemplu, cum Dumnezeul Elei Răduță nu este unul omnipotent, în totalitate bun.
Avem în fața noastră încă un roman al autoarei care se opune versiunii idilice a vieții la țară. Metafora care susține demersul Elei Răduță o regăsim într-o frază cu putere de generalizare: „Din râpa apropiată nu mai vine miros de flori de salcâm, ci de putreziciuni..” Mai pun acest roman cu mari interferențe de natură cinematografică sub semnul conceptului de toxicitate umană definit astfel în Dicționarul anului 2018 apărut în SUA într-o citare făcută de Laura Poantă: „În comportamentul uman el descrie o persoană manipulatoare, avidă de control, centrată excesiv pe sine şi care mereu are nevoie de ceva de la ceilalţi, dar comportamentul poate fi subtil şi greu de detectat, căci o astfel de persoană stăpâneşte arta prefăcătoriei, a minciunii perfide. Pe de altă parte, ea induce celorlalţi anxietate, stres, scăderea stimei de sine, sentimente de vină – în general distress. Sursa acestor comportamente se pare că este tocmai lipsa respectului de sine şi modificări de personalitate care aparţin tulburării narcisiste!.