O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
(DICȚIONAR SPECIAL)
POEZIA BUNĂ: A fost definită de Radu Vancu în eseul cu acelaşi titlu din „Dilema veche” nr. 926 din 2022: „Poezia bună trebuie să fie deopotrivă POEZIE şi BUNĂ. Trebuie să fie, adică, deopotrivă o specie a poeziei şi una a bunătăţii. Ca poezie ea trebuie să fie LIMBAJ INTENSIFICAT; ca formă a bunătăţii ea trebuie să fie SUFLET INTENSIFICAT – atât de intens, încât te schimbă pentru totdeauna după ce faci experienţa ei”;
TRIUNGHIUL VIEŢII BUNE: A fost enunţat de Cristian Iftode, conferenţiar la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. L-am întâlnit într-un interviu acordat Anei Maria Sandu şi publicat în „Dilema Veche” nr. 926 din 2022: a) „nu există viaţă bună fără un sentiment al LIBERTĂŢII PERSONALE”; b) „trebuie să existe apoi AUTENTICITATE”; c) „iar apoi, desigur, e vorba de FERICIRE, ca echilibrare a polului hedonist al maximizării stării de bine, cu acela aristotelician al proiectului de viaţă, de care depinde sentimentul reuşitei personale, al împlinirii”;
FENOMENUL CORCIRII LIMBII ROMÂNE: L-am întâlnit descris de poeta Marta Petreu într-un interviu acordat lui Gellu Dorian şi publicat în „România literară” nr. 3 din 2022. Marta Petreu pleacă de la observaţia că poeţii din generaţia de după optzecism „scriu într-o română împodobită cu englezisme. Ei vor să dovedească ceva – iar eu mă întreb ce anume? Mi se pare evident că lipsa noastră de grijă faţă de fiinţa limbii române îi va grăbi acesteia dispariţia, împreună cu tot ce s-a creat în română…”. În analiza Martei Petreu, trei aspecte duc la corcirea limbii române: 1. „migrarea, din motive economice, a cetăţenilor români în alte ţări, uneori pe alte continente”; 2. „îmbătrânirea naturală a populaţiei şi descreşterea demografică a ţării”; 3. „cerinţa unităţilor de învăţământ superior ca profesorii să publice în revistele internaţionale bine cotate, pentru a trage în sus universităţile de baştină în punctajul internaţional”.
SOLUŢIA MACHIAVELLI: Am întâlnit-o explicată de Alin Fumurescu în „Dilema veche” nr. 930 din 2022 astfel: „…renunţarea la moralitatea clasică şi înlocuirea virtuţilor tradiţionale cu VIRTU, adicătelea cu „virtuozitatea”, abilitatea de a-ţi împlini scopul indiferent de mijloace, de unde şi cinicul „Scopul scuză mijloacele” (e o interpretare pe nedrept caricaturală, dar asta ar fi o altă discuţie). Potrivit lui Machiavelli, nu e nevoie să fii virtuos, e suficient să pari că eşti. Dacă între aparenţă şi realitate clasicii preferau realitatea, Machiavelli favorizează aparenţa, stârnind astfel primul val al modernităţii”;
ALTERMONDIALISMUL: Concept pe care l-am întâlnit explicat în „Dilema veche” nr. 932 din 2022 în eseul „Victimele utopiilor” de Stela Giurgeanu: „Revenind în prezent, o mişcare socială cu iz de utopie este ALTERMONDIALISMUL. O mişcare destul de ambiguă, versatilă, care, printr-o capacitate enormă de disimulare a reuşit să se infiltreze discret în mai toate ariile sociale. Particula „ALTER” din denumire este importantă căci, susţin adepţii, ei sunt diferiţi de antiglobalişti, fiind pro-globalizare şi pro-capitalism, dar, spun ei, într-un alt fel, unul mai „uman”.
RODUL, TEMA CENTRALĂ ÎN POEZIA LUI CEZAR IVĂNESCU: L-am întâlnit explicat în „România literară” nr. 5 din 2022 într-un eseu semnat de Răzvan Voncu. Criticul preia explicaţia făcută de Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”: „Rodul are înţeles de lumea creată, care s-a născut şi va muri: este lumea făpturilor din calea cărora Blaga se refugia în somnul nenaşterii, iar Barbu, în puritatea increatului. Cezar Ivănescu nu mai caută, el, nici un refugiu: priveşte în faţă rodul şi citeşte în misterioasa lui alcătuire semnele morţii şi ale vieţii. (…) Bacovia este confuzia dintre viaţă şi moarte, amestec inextricabil al putreziciunii, al descompunerii în fiinţa vieţii. Ochiul poetului citeşte pe chipul făpturilor moartea. El nu se îngrozeşte de ea, intonând acest straniu elogiu rodului pieritor”.
TOXICITATE UMANĂ: Concept pe care l-am întâlnit în eseul cu acelaşi nume, semnat de Laura Poantă şi publicat în “România literară” nr. 9 din 2022. Explică autoarea: „Cuvântul „toxic” a fost numit de „Oxford Dictionaries Word afthe Year” în 2018. În comportamentul uman el descrie o persoană manipulatoare, avidă de control, centrată excesiv pe sine şi care mereu are nevoie de ceva de la ceilalţi, dar comportamentul poate fi subtil şi greu de detectat, căci o astfel de persoană stăpâneşte arta prefăcătoriei, a minciunii perfide. Pe de altă parte, ea induce celorlalţi anxietate, stres, scăderea stimei de sine, sentimente de vină – în general distress. Sursa acestor comportamente se pare că este tocmai lipsa respectului de sine şi modificări de personalitate care aparţin tulburării narcisiste. Trec în revistă situaţii foarte frecvente în viaţa de zi cu zi, de la familie la locul de muncă, situaţii care ne storc de energie şi ne fură liniştea fără să ne dăm seama. O situaţie istorică specială, fie ea pandemie, dictatură sau război, accentuează aceste personalităţi care au un teren propice să se desfăşoare şi care fură energia celor din jur, îi stresează pe toţi în plus faţă de zgomotul constant venit dinspre politică şi media.”
HOMO MENDAX; L-am întâlnit definit de Andrei Cornea în „Dilema veche” nr. 945 din 19-25 mai 2022: „Ne place să ne spunem „HOMO SAPIENS” – adică „omul cunoscător” sau „înţelept”. Dar mult mai corect ar fi să ne numim „HOMO MENDAX”. Într-adevăr, diversitatea şi amploarea capacităţilor noastre de a minţi, de a ne minţi, de a-i minţi pe ceilalţi, de a spune falsul, intenţionat sau nu, sunt uluitoare. Spunerea adevărului – formează o excepţie minoră, anemică în arborescenţa aproape nesfârşită a modurilor de a-l ocoli. Şi chiar dacă ne limităm la modurile unde ne absentează conştiinţa falsificării, tot trebuie să fim uimiţi, de multitudinea acestora. (…) Minciuna e deci sarea pământului şi a cerului, e lubrifiantul care unge maşinăria lumii, suprema vocaţie a raţiunii. Dumnezeu însuşi, lipsit de creatura sa favorită, HOMO MENDAX, ar fi rămas pe veci neştiut, neglijat, incomunicabil – pe scurt, un nene ratat.”
CLASIFICAREA PEDAGOGILOR DUPĂ I. D. SÂRBU: Am întâlnit-o reluată de Răzvan Voncu în „România literară” nr. 25-26 din 2022, într-o cronică având titlul „Impuritatea sublimă”. I. D. Sârbu împărţea pedagogii în: a) profesorii – „cei care cunosc totul, au virtutea exactităţii şi le este indiferent ce se întâmplă cu ştiinţa absolută pe care o livrează auditoriului”; b) dascălii – „cei care nu ştiu totul, dar, având puteri de a se mira ei înşişi de ştiinţa pe care o profesează, au capacitatea de a provoca emulaţia discipolilor”.