O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Nicolae Dascălu, în „Ziarul Lumina” din 8 aprilie 2020, reţine câteva versuri din cartea „Împreuna creştere” scrisă de Laurenţiu Şoitu: „Cu greu mai ştiu ce limbă să vorbesc acum. / Pe cea a tinereţii nu am uitat nicicând, dar încă / o mai caut pe cea a bătrâneţii. / Am auzit că ea îţi dă răgaz să taci. / Tot despre ea se zice că nu oboseşte, / de ştii s-o foloseşti”(„Limba bătrâneţii”);

Lumea în câteva definiţii excepţionale prin realitatea pe care o exprimă: Eminescu: „ladă cu vechi buclucuri”; Voltaire: „vast templu dedicat Discordiei”; Schopenhauer: „împărăţia absurdului”; Erasm de Rotterdam: „abis al mizeriei”;

Nicolae Dabija explicând cum au fost adaptaţi migratorii la graiul nostru: hun – „om crunt”; got – „hoţ; avar – „zgârcit”; slav – „sclav”; turc – „tare de cap, încăpăţânat”; găgăuz – „prostănac, prost, găgăuţă”; tătar – „crud, fără Dumnezeu”; cazac – „cineva care te pradă zicând că te eliberează”;

Din caietul cu poezii frumoase: „Sonetul sonetelor” de Gheorghe Ursu: „Când nu vei mai fi tânără, iubito, / Când anii cârd s-or iscăli în tine, / Cu semnături citeţe şi haine / Şi vei fi umbra celei ce-am iubit-o // Când sânilor tăi – rodii levantine / Omătul anilor le-o apleca mândria / Şi-n loc de cer privi-vor veşnic glia, / Şi-un verb nemţesc va bate „ich errinne…”// Când liniştit şi moale va fi pulsul / Şi vei gândi la inima-tăciune, / Ecou – izbăvitoarea ei risipă // De-i auzi vorbind de Gheorghe Ursu / Vei tresări: „El m-a iubit vei spune / Şi ochii tăi s-or lumina o clipă”;

Ioana Pârvulescu răspunzând la întrebarea „Cine e Cătălina?”: 1. „e frumoasa fără corp”; 2. „e Miron în ipostaza feminină”; 3. „e înger”; 4. „e demon”; 5. „e Veneră”; 6. „e Madonă”; 7. „e fecioară între sfinţi”; 8. „e dulcea floare albastră”; 9. „e vicleana Dalilă”; 10. „e Blanca din POVESTEA TEIULUI”; 11. „e fata cu păr de aur moale din CĂLIN”; 12. „e personaj”; 13. „e simbol”; 14. „e mască? A cui mască?”; 15. „e vocea lirică eminesciană”; 16. „e vocea ştiutoare din DACĂ IUBEŞTI FĂRĂ SĂ SPERI, CE SUFLET TRIST, CE E AMORUL?”; 17. „e vocea încă încrezătoare din O, RĂMÂI şi din DORINŢĂ”;

O vorbă pe care am auzit-o azi la cineva de pe uliţa mea: „Mă tem de Dumnezeu, dar mă tem mai mult de acela care nu se teme de Dumnezeu”;

Reiau aici două versuri populare care sunt semnificative pentru o anumită stare din interiorul violenţei domestice: „Dragul lelii Ionică / Te iubesc mai mult de frică”;

Profesor universitar doctor Ilie Bădescu, în „Lumina de duminică” din 19 aprilie 2020, într-un interviu acordat Ştefaniei Coşuleanu despre această perioadă: „Cu sau fără pandemia aceasta, fenomenul „închiderii” era de aşteptat. L-au prorocit mari savanţi, precum I. Wallerstein, care a demonstrat că sistemul mondial modern şi-a atins limitele de expansiune (de creştere) şi lumea se găseşte, din această cauză, la un sfârşit de ciclu, sfârşitul globalizării. Resursele expansiunii, preciza marele savant american, au fost epuizate: aria externă a fost deja inclusă în sistem şi, ca atare, creşterea sistemului prin expansiune a atins gradul ei planetar, limita. În aceste condiţii. Wallerstein prevedea o mutaţie a sistemului şi nu excludea contracţiile. Iar modelul adoptat la scară planetară în privinţa răspunsului la pandemia de COVID-19 i-a dat dreptate: s-au închis frontierele, salvarea vine din sprijinul şi forţele proprii, fracturarea relaţiilor internaţionale e o realitate de netăgăduit. Mai exact spus: se salvează cine poate, cum poate, la el acasă. În lume nu există nici o salvare, din lume nu vine nici un sprijin. Lumea este un mediu al riscului. Pe de altă parte, „a sta acasă” înseamnă mai mult decât „a sta în casă”, înseamnă şi a-ţi reseta complet condiţia, a-ţi revizui concepţia despre ţară şi lume, despre locul tău în lume, despre faptul că relaţia cu lumea şi cu cei din jurul tău „s-a golit de lume”, a devenit o relaţie vidă pe care trebuie să ştii s-o gestionezi trupeşte, dar mai ales sufleteşte”;

Din caietul meu în care reţin versuri frumoase: „Foile tale scrise, de hârtie, / Se rup şi zboară ca dintr-o livadă / Frunzele smulse-n vijelie, / Fără ca piersicul să şi le vadă. / La fiecare cuvânt, o şovăire / Te face să tresari şi-ai aştepta / Parcă trăieşti în somn şi-n amintire / Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta.”; (Tudor Arghezi – „Frunze pierdute”);

Alexandru Surdu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 2 din 2020, prezintă o întâmplare cu Noica la nivelul anului 1965. Acesta depusese, pentru tipărire, la Editura „Tineretului” o carte despre Eminescu şi Kant. Fiindcă lucrarea nu se mai publica, Noica s-a hotărât să ia manuscrisul şi să-l ducă la Editura „Univers”. Povesteşte Alexandru Surdu: „Înainte de a scoate cartea, Noica mi-a propus ceva neaşteptat, să-i fiu martor când îl va înjura pe Directorul Editurii Tineretului. Credeam că glumeşte, dar am auzit când i-a cerut directorului Georgescu să fie de faţă, împreună cu Ghelmez, când vom veni să retragem cartea. Şi am fost de faţă cu toţii. Noica a luat dosarul, l-a băgat în servietă, după care i-a spus directorului: „Am venit să te înjur. Avem aici şi doi martori. Poţi să mă dai în judecată. Sunt dispus să mai fac zece ani de puşcărie pentru Mihai Eminescu. Futu-ţi mama ta de netrebnic!”. Se făcuse alb la faţă şi tremura. Când am ieşit avea lacrimi în ochi. În ochii aceia atât de trişti şi de speriaţi. Miraţi totuşi că pe lumea aceasta poate să existe cineva împotriva lui Eminescu, pentru care el ar fi fost în stare să se întoarcă la închisoare. Ce le-ar fi zis oare Noica detractorilor lui Mihai Eminescu din zilele noastre?”;

Recitesc una dintre cele mai interesante antologii de epigrame, cel puţin prin modul de alcătuire: „Epigrame alese” (Editura „Facla”, Timişoara, 1985). Antologatorul este Giuseppe Navarra. Când i-a venit rândul în antologie, Navarra scrie un epitaf în jargon (stil) Miron Radu Paraschivescu şi Villon: „Aici mi-s eu, gagiu şucar, / Coţcar ceva de n-am cuvinte, / Cel mai a-ntâia miştocar; / Să moară ăla care minte!”;

Cel mai mare discurs politic din istoria României a durat 36 de ore şi l-a rostit deputatul Nicolae Blaremberg la sfârşitul veacului trecut. Cel mai scurt discurs l-a ţinut Avram Iancu: „No, hai!”;

De la Bertolt Brecht citire: „De rechini am scăpat, / Pe tigri i-am ucis, / Dar am fost devoraţi / De ploşniţe”;

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 841 din 2020, publică un interviu cu Mircea Cărtărescu. Reţin: 1. „Lumea literară nu mă interesează cine ştie cât şi nu m-am integrat niciodată în ea”; 2. „Mi-aş da pielea de pe mine să stau câteva minute în preajma lui Eminescu, sau Arghezi, sau Salinger, sau Dostoievski, sau Kafka”; 3. „Din păcate, nu oamenii cei mai curaţi scriu cărţile cele mai bune”; 4. „Călinescu spunea că el citeşte literaturi. Dar asta sună atât de rău şi profesional”; 5. „Nu citesc literaturi, citesc literatura din fiecare carte, cum nu mâncăm o plantă în întregime, ci doar fructul ei”; 6. „Cititorul scrie cartea alături de scriitor, de-aici imensa satisfacţie a lecturii”; 7. „optzeciştii sunt clasicii de azi, şi sper ca generaţiile tinere să-i preţuiască”; 8. „Scrisul este singurătate, singurătate asumată”; 9. „Nici nu ştiu dacă mai este viaţă literară la noi”; 10. „Proza scurtă e un gen extraordinar, eu îl preţuiesc la fel ca şi pe un roman, dar ea te condamnă la obscuritate dacă nu eşti cu adevărat foarte bun”;

Octavian Goga despre Eminescu: „Mihai Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională. Citiţi „Doina” lui, cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”;