O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 14 din 2022.   La pagina 7 este prezentat un comunicat de presă semnat de Fundaţia Hyperion şi Uniunea Scriitorilor din România care priveşte „abuzul UAT Botoşani, legat de organizarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Redau conţinutul acestui comunicat: „Uniunea Administrativ Teritorială Botoşani (UAT), adică Primăria Municipiului Botoşani, prin Cabinetul primarului, a luat decizia unilaterală de a înregistra, fără să comunice şi celorlalţi organizatori – Fundaţia Culturală „Hyperion – caiete botoşănene” Botoşani şi Uniunea Scriitorilor din România -, înscrierea la OSIM a mărcii Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Această decizie dovedeşte intenţia de a schimba organizatorii tradiţionali, menţionaţi mai sus, precum şi lipsa de transparenţă din ultima perioadă.  Se încalcă astfel HCL nr. 281 din 26 septembrie 2019 şi Regulamentul de organizare şi desfăşurare a acestui premiu, prin care s-a stabilit componenţa juriului naţional şi perioada de cinci ani de activitate a acestuia, adică din 2019 până în 2024. Ca urmare, conducerile Fundaţiei Culturale „Hyperion – caiete botoşănene” Botoşani şi Uniunea Scriitorilor din România au decis să se retragă împreună cu juriul din organizarea pe viitor a acestui eveniment de tradiţie, iniţiat de aceste instituţii în martie 1991, păstrând palmaresul celor 31 de ediţii.  Cerem UAT Botoşani să înceapă, din 2023, cu organizatorii aleşi, prima ediţie a noii serii, urmând ca organizatorii tradiţionali, menţionaţi aici, să continue organizarea, cu altă denumire şi alt partener, a acestui premiu, având dreptul de premţiune asupra palmaresului şi tradiţiei premiului, acordat unui poet român contemporan.”

„România literară” nr. 15 din 2022. Nici o  trimitere la Eminescu în acest număr al revistei. În schimb Alex Ştefănescu, într-o fişă de cititor,  face referire la romanul  „Cimitirul Buna-Vestire” (1934)  al lui Tudor Arghezi.  Spre finalul articolului, Alex Ştefănescu aduce la lumină şi un punct de vedere al lui Nicolae Iorga: „Cuvintele deocheate folosite din când în când în roman îl enervează pe Nicolae Iorga, care vituperează împotriva introducerii lui Tudor Arghezi în manualele şcolare: „Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generaţii cu maculatura imundă, ai căror autori se inspiră prin cârciumi”. Istoricul face şi un joc de cuvinte neinspirat şi răutăcios plecând de la „Cimitirul Buna-Vestire: „Buna-Beştire” şi „Buna-Beştelire”.

Continuând lectura, cititorii se pot  elucida în ceea ce priveşte conceptele de „ratare” şi „inadecvare”.  Primul, cel de „ratare”, este lămurit de Alexandru Călinescu la rubrica „Interstiţii”, pornind de la cartea lui Dominique Noguez, intitulată „Cum să-ţi ratezi complet viaţa în unsprezece lecţii”. Spune Alexandru Călinescu: „Un subiect, oricât de grav, poate fi tratat atât la modul serios cât şi în registru umoristic”. Noguez tratează tema din perspectivă umoristică, pornind de la constatarea că „nimic din ceea ce e propriu ratării nu ne este străin”. O tratare serioasă a acestui concept este făcută de Angelo Mitchievici în  recenta sa carte „Farmecul vieţii distruse. Câteva reflecţii despre ratare” (Editura „Humanitas, Bucureşti, 2022).  Al doilea, cel de „inadecvare”, este exemplificat de Liviu Capşa axându-se pe scriitorii ruşi şi ajungând la I. L. Caragiale.  Concluzionează Liviu Capşa: „…la personajele caragialiene, incoerenţa limbajului, ambiguitatea comunicării nu-şi au cauza, ca la scriitorii ruşi, în trăiri zguduitoare, paroxistice. În universul miticilor, politicienii sau „onorabilii cetăţeni”, sunt fie cuvântătorii unui limbaj ferfeniţit de demagogie, fie trăncănitorii ce umplu acel minuscul gol existenţial pentru care ţapul cu bere nu e suficient. Poate de aceea, spre deosebire de drama rusă, în care căderea e de lungă durată, adesea ireversibilă, la Caragiale, necazul se consumă repede, „la moment”, iar normalitatea izbăvitoare e totdeauna pe aproape”.

 „România literară” nr. 16 din 2022.  Acesta este un număr care abundă în Eminescu. Ba chiar conţine şi o imagine „Eminescu”, sculptură de Vasile Gorduz. Editorialul lui Nicolae Manolescu, intitulat „Eminescu, deţinut politic şi asasinat?”, debutează cu câteva citate din volumul lui Ion Spânu „Asasinarea lui Eminescu” (Editura „Măiastra”, 2021): „Când  vor fi lămurite pe deplin evenimentele  petrecute în 28 iunie 1883, probabil că această zi va fi pecetluită definitiv ca ziua de doliu a culturii române. Documentele arată că în acea fatidică zi s-a comis un atentat bine orchestrat împotriva celui care este azi „omul deplin” al spiritului românesc.” „Poate că niciodată, în toată istoria noastră, politicienii şi serviciile secrete nu au organizat o mai amplă campanie de dezinformare şi intoxicare a opiniei publice, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu în vara anului 1883.” „Dacă istoricii din ultimii 100 de ani s-ar fi eliberat de presiunile politice şi ar fi devoalat cu luciditate şi detaşare acei ani ai sfârşitului secolului XIX, probabil că multe biografii de politicieni s-ar fi cutremurat din temelii şi  pieţele marilor oraşe ar avea astăzi mai puţine statui. Din păcate, şi înainte de aducerea comunismului, şi în timpul dictaturii roşii, dar şi în zilele noastre, istoricii sunt printre clienţii favoriţi ai politicienilor.”

Editorialul continuă cu o critică acidă la ipotezele lui Ion Spânu: 1. „…lipsind, lucru ciudat, tocmai cărţile unor medici din zilele noastre care s-au pronunţat asupra chestiunii. Nu e greu să ne dăm seama de ce le ocoleşte autorul: i-ar fi venit peste mână să nege boala lui Eminescu şi necesitatea internării lui, căci despre aceasta este vorba, în definitiv, în carte, faţă cu opiniile unor specialişti.”;  2. „ Pe Maiorescu, pe Slavici şi pe alţi contemporani ai poetului îi scoate dintr-un condei de „mincinoşi” sau de „interesaţi”, acuzându-i că au pus la cale un „scenariu diabolic” menit a-l exclude pe Eminescu din viaţa publică, ba chiar pe doctori ca Suţu sau Obersteiner, care ar fi executat fără să crâcnească ordinele „cinicului”, „duplicitarului” şi „machiavelicului” Maiorescu, dar nu poate face acelaşi lucru şi cu cei câţiva specialişti din zilele noastre.”; 3. „Nici pe istoricii literari, de care nu prea vine vorba în carte, mai cu seamă pe G. Călinescu, al cărui diagnostic, deşi infirmat de cercetările mai noi, continuă a fi preferatul manualelor şcolare, nu-i putea învinui pe faţă că fac  jocul „politicienilor şi al serviciilor secrete”. Precizez ca nu cumva să se creadă că-mi aparţin, cuvintele puse între ghilimele sunt cuvintele autorului. Şi, desigur, şi ideile.”; 4. „Întreaga „demonstraţie” a autorului e lipsită de probitate morală şi de scrupul ştiinţific.”; 5. „Deşi îi este consacrată lui Eminescu, cercetarea nici nu ţine, propriu vorbind, de istoriografia literară, ci de investigaţia jurnalistică şi, încă, de una de cea mai joasă speţă”; 6. „Tăcerea eminescologilor însă, câţi or mai fi, chiar mă îngrijorează. Să fi sărit Ion Spânu calul chiar şi în ochii celor care cred, ca şi el, că boala lui Eminescu a fost rodul unei cabale politice, iar internarea lui, o înscenare care a făcut din poetul „Doinei” cel dintâi deţinut politic român?”

Gabriel Coşoveanu  scrie despre volumul lui Cassian Maria Spiridon „Eminescu, ziarist politic” (ediţia a II-a, revizuită, restructurată şi adăugită, Editura „Hoffman”, Caracal, 2022). Autorul cronicii găseşte trei premise de la care porneşte demersul lui Cassian Maria Spiridon: 1. „Eminescu a avut o laborioasă activitate de gazetar”; 2. „A trebuit să facă această activitate din motive pecuniare dar şi mânat de un structural impuls polemic”; 3. „Orice moment care ne îndeamnă a ne gândi la Eminescu impune şi cere a-l vedea în totalitate.”

Citind atent studiul criticului ieşean, Gabriel Coşoveanu remarcă arhitectura pe care a conceput-o Casian Maria Spiridon cu privire la Eminescu gazetarul : a) „insistenţa pe viziunea holistică ajută în modul cel mai firesc, la constituirea unui veritabil portret „en miettes” al junimistului, fără emfaze inutile şi apel la superlative”;  b) „antiteza” – ca armă favorită a lui Eminescu, „sau, oricum, mai percutantă, este mânuită natural şi cu efecte persuasive, chiar şi atunci când nimiceşte, în devălmăşie, pretenţiile melioriste ale puternicilor zilei”; c) „adecvarea terminologică” – specifică lui Eminescu „în comentarea fiecărui domeniu (naţionalismul, chestiunea ţărănească,  religia, învăţământul, cultura, geopolitica, economia, socialismul etc.); d) „timbrul grav, responsabil şi reflexiv” – „venind dinspre filosofii care l-au ghidat pe Eminescu întreaga viaţă, precum Platon şi Kant”; e) „consecvenţa de fond” – articolele gazetarului „dezvăluind faptul că punerea pe tapet a unei chestiuni era precedată de trecerea prin laboratorul interdisciplinar al poetului”.

Ioan Holban, în cronica intitulată „Eminescu – contemporanul nostru?”, prezintă recentul volum al lui Constantin Cubleşan, intitulat „Defăimarea lui Eminescu” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2022).  Dacă Alexandru Dobrescu a introdus noţiunea de „detractori ai lui Eminescu”,  Constantin Cubleşan îi va denumi „defăimători”. Considerând-o „o carte provocatoare”,   Ioan Holban ţine să precizeze: În aproape trei sute de pagini, Constantin Cubleşan adună scrierile celor care l-au contestat pe poet, de la contemporanii Petre Grădişteanu, Gr. Gelianu,  Anghel Demetriescu, „canonicul” Al. Grama, Aron Densusianu care, iată, găsea la Eminescu „o deplină şi primejdioasă atracţie către tot ce e străin spiritului românesc”, la cei de azi, care aprind patimi vechi şi născocesc tot felul de idei de care se sparie gândul”.