O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
„România literară” nr. 27-28 din 27 iunie 2025. Vasile Spiridon, la rubric sa „Istorie literară”, publică eseul „Sentimente și resentimente” cu referire la Mihai Eminescu. Eseul este construit pornind de la conceptul (modelul) de „anxietate a influenței” a lui Harold Bloom. Într-o descriere a cărții cu același titlu, editura „Cărturești” explică: „Anxietatea influenței ne arată însă că, înainte de a-și elabora teza canonului, Harold Bloom a creat o teorie a influenței, o influență care nu se stabilește între persoanele autorilor, ci între operele lor si între interpretările inevitabil inexacte, pe care și le fac unii altora în încercarea de a deschide un spațiu al propriei originalități. Este vorba, așadar, de o veritabilă teorie a intertextualitații, care de la publicarea ei incoace a avut un enorm impact asupra deconstrucției și teoriei literare poststructuraliste, în ciuda faptului ca Bloom a avut grija să nu se plaseze în nicio „tabără“ a criticii”. Pornind de aici, Vasile Spiridon adaugă: „Chiar dacă Harold Bloom se referă în cartea sa „Anxietatea influenței” la creația poetică, acest mecanism cultural și psihologic poate fi aplicat deopotrivă criticilor și istoricilor literari atâta timp cât nu se încalcă logica de bază a funcționării modelului respectiv”. Modelul, vizând critica privindu-l pe Eminescu, este pliat de Vasile Spiridon pe două atitudini critice: de la critici cu orientări de dreapta și de la cei cu orientări de stânga. Astfel că: 1) „criticii și istoricii literari cu orientare de dreapta care se raportează mereu la moștenirea eminesciană și la excepționalismul românesc, relația cu poetul national nu presupune doar atingerea unuia sau a mai multor aspect prin lecturi critice, ci și o critică de identificare metafizică și culturală cu autoritatea sa transcendentală. Ei încearcă să reinterpreteze opera eminesciană în cheie naționalistă erxtrem(ist)ă, în maniere critice care îi falsifică sau îi amputează acesteia sensurile originare; 2) criticii literari de orientare stângistă „spun că precursorul nu trebuie doar iubit, cât și înfruntat. De o parte, sentimente, de alta –resentimente, în repoziționările simbolice pentru inventarea propriei legitimități. Pentru ei, eminescianismul nu reprezintă o esență culturală, ci un construct ideologic ce trebuie izolat față de valorile maximaliste ale canonicității curente. Dar, chiar și în condițiile contestării și ale demitizării, Eminescu rămâne obiect de proiecție central canonică. Criticii progresiști simt nevoia demitizărilor, a recontextualizărilor ideologice și a contestării canonului literar eminescocentric. Numai că refuzul de a admira sau de a se retrage în conul de umbră al modelului reprezintă tot o formă de a accepta, prin reacție… adversă, existența unei anxietăți a influenței”.
Eseul lui Vasile Spiridon se închide cu un punct de vedere personal: „Cu toate acestea, în fața aplicării grilelor ideologice excesive de ambele direcții – din partea dreptei mitologizante și din partea stângii demitizante – , o reîntoarcere la primatul esthetic nu ar putea să însemne decât un act de ingeniozitate interpretativă. Dar nu trebuie să ne închipuim totuși că, dacă se practică o astfel de critică în care să primeze esteticul, anxietatea influenței nu ar mai persista. Iar aceasta din simplul motiv că au existat anterior astfel de grille de lectură critică modelizante pentru un asemenea tip de discurs”.
„România literară” nr. 27-28 din 27 iunie 2025. Gellu Dorian răspunde la întrebarea lui Cristian Pătrășconiu „cel mai îndepărttat loc de ceea ce înseamnă pentru dumneavoastră acasă”. Ce mai spune botoșăneanul nostru: 1) „Au urmat alte zece călătorii în Statele Unite ale Americii.. Aș fi putut rămâne acolo. Nu am rămas din cauza acelui sindrom numit „dorul de casă”. Ultimelele zile, până la plecarea spre casă, mi se păreau de fiecare data nesfârșite și nu-mi explicam de ce doream atât de mult să mă întorc”; 2) „Cel mai straniu loc, de ar fi să aleg unul, din acest punct de vedere, ar fi undeva în nordul Iutlandei, unde am ajuns prin 1995. În romanul meu „Împotriva nostră”, am descries câteva aspect din acel spațiu, în care civilizația este la ea acasă cum se spune, iar traiul este unul asigurat, dacă ești dispus să intri în modul acela de viață”; 3) „Stranietatea este peste tot unde nu te simți acasă, oricât de bine ar fi acolo. Acasă, însă, în ultima vreme, pare a se așeza acea straneitate, în care sufletul tău se încarcă de nostalgia liniștii în care ai fost învățat să trăiești. Depinde de tine cum știi să îmblânzești staneitatea, pentru a avea liniște și libertate oriunde te-ai afla”.