O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
EMINESCU PEDAGOG (IX)
Toma Chiricuță rezervă în studiul său un capitol care-l vizează pe Eminescu revizorul școlar (numit în august 1875). Documentele lăsate din această calitate sunt unele care au maxim interes pentru istoria școlii românești, dar și pentru cunoașterea personalității lui Eminescu. În rapoartele sale se găsesc toate ideile pedagogice asimilate până la nivelul anului 1875 și cele căpătate în urma observațiilor pe teren ca revizor. Pe drept se întreabă Toma Chiricuță: „Ce potrivire putea să fie între ideile acelea înalte, abstracte și generoase, pe care le-a sorbit Eminescu-studentul, din volumele groase de studii, citite prin biblioteci, sau din prelegerile atât de savante, pe care le-a audiat el la Universitățile din Viena și Berlin și viața noastră națională? Această viață venea dintr-un făgaș de dezvoltare cu totul deosebit, în ceea ce pr4ivește elementele din care se alcătuia și în ce privește spiritul, care adia peste dânsa și o impregna în toate fibrele, decât acela în care se făurise cultura și știința, pe care o importa Eminescu din lumea germană. Orient și Occident, iată cuvintele care pot exprima mai concis antinomia reală în care se află Eminescu la începutul activității sale de revizor școlar”. Privind această activitate de doar un an a lui Eminescu, Toma Chiricuță ne îndeamnă ca în primul rând să vedem entuziasmul extraordinar cu care se avântă în această muncă, o muncă ce completează pe cei patru Eminescu: vizionarul, sentimentalul, cugetătorul și reformatorul. Din această perspectivă, autorul studiului ne propune: „Luați toate rapoartele lui, îndreptate către minister, sau fie numai acelea îndreptate către un simplu prefect, recitiți acel memorabil raport privitor la conferințele cu învățătorii rurali din județul Iași („Raportul asupra conferințelor cu învățătorii din județul Iași”) treceți apoi la acela privitor la „Reorganizarea școalelor rurale din județul Vaslui” cu toate anexele lui, nu lăsați la o parte toate rapoartele, foarte multe, îndreptate către prefectul de Iași, către prefectul de Vaslui și către ministrul instrucției, lupta lui Eminescu cu realitățile sociale, și în special cu administrația, numai pentru a-și coborî în faptă o picătură măcar din uriașul ocean de lumină și patriotism pe care îl purta în suflet”. Observând că la conferințele cu învățătorii foarte mulți lipseau, spre exemplu la conferințele din Iași din 54 de învățători s-au prezentat doar 24, a simțit nevoia să descopere cauzele. Din rapoarte sale reiese că acestea nu s-au ținut în anii din urmă sau au fost organizate de formă. Sub conducerea sa, conferințele au fost cu mult mai mult decât o formalitate.
Toma Chiricuță, studiind atent rapoartele întocmite de Eminescu, descoperă un revizor practic, înțelept și iubitor de destinul școlii. Mai mult, din raportul privind reorganizarea școlilor rurale din județul Vaslui, Toma Chiricuță este îndreptățit să spună că este unic în analele școlii noastre: „Căci în el se oglindește, pe lângă o minunată înțelegere a realităților sociale de la noi, pe lângă o pătrundere adânc sociologică a problemei învățământului și a educației în genere, dar și un spirit de viziune practică a dezlegărilor celor mai bune a acestei probleme”.
Autorul studiului reia un pasaj din acest raport al lui Eminescu și care vizează județul Vaslui: „Impresia generală care mi-au făcut-o școalele rurale din acest județ a fost rea. Pretutindeni frecvența mică, pretutindeni sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimântătoare, greutățile publice și angajamentele de muncă născute din aceste greutăți, aproape insuportabile. Atât mediul social, cât și administrația, fac să fie școala un lucru aproape de prisos. Nu cutez încă a mă pronunța asupra cauzelor acestei stări de lucruri, însă cred de pe acum că ea nu se poate schimba decât prin un alt sistem de dări și prin o organizare mai liberă a muncii”. Pasiunea la extrem pusă în activitatea de revizor școlar i-a adus unele probleme în raport cu șefii învățământului, inclusiv cu ministrul. De fapt D. Caracostea, în „Personalitatea lui M. Eminescu”, spune: „Atât prin puternica vitalitate sădită în el și vădită în portretul său fizic cât și prin intelect, temperament și întreg felul de a simți și lucra, personalitatea lui Eminescu, în ce avea mai adânc, e caracterizată printr-o sete nemărginită de afirmare a vieții, în toate domeniile, până la limita în care e îngăduit să se încordeze firea omenească”. (VA URMA)