O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Ce  mai zic poeţii: Alexandru Sfârlea: „Ca să nu urmeze după duminică, ziua de luni s-a ascuns în locul gol lăsat de ziua de sâmbătă, ca o gaură neagră în plămâni”; Alexandru Sfârlea: „Am timpanele fisurate de la auzul ştirilor TV”; Alexandru Sfârlea: „Un căpeţel de smotocită sfoară este echivalentul situării tale  în lumea literară”; Marcel Vişa: „Poeţii iubesc doar băncile din  parcurile unde hrănesc porumbeii cu litere”; Marcel Vişa: „Poeţii nu poartă verighetă, cei care o au o ţin veşnic la amanet”; Vasile Igna: „Când moare un poet se face întuneric, dar silabele luminează inima unui astru vecin”;

Preotul Ciprian Florin Apetrei, în „Ziarul Lumina” din 11 martie 2020,  explică forma cifrei opt în care sunt făcuţi mucenicii în zona Moldovei: „…are un înţeles teologic şi ne arată influenţa monahală isihastă din mănăstirile moldave în viaţa credincioşilor din această zonă. Cifra 8 semnifică ziua a opta. În acest sens, în teologia Sfinţilor Părinţi, veşnicia creaţie9i transfigurate prin Hristos Domnul este redată de expresia „ziua a opta a creaţiei”. În opoziţie cu săptămâna de şapte zile, care măsoară timpul finit, ziua a opta arată „modul existenţei mai presus de materie şi de timp” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), defineşte un nou început şio altă stare care nu va mai fi supusă schimbării, pentru că „ziua a opta” nu va sfârşi niciodată şi nici nu va fi măsurată cu perioade trecătoare ale timpului, ci „va fi un timp format nu din succesiuni de momente trecătoare, pieritoare, ci din relaţia de dragoste plenară, care se săvârşeşte neîncetat într-o transfigurare dinamică din slavă în slavă” (Christos Yannaras). Ziua a opta este caracterizată de desfiinţarea distanţei fizice dintre Dumnezeu şi om, înseamnă unirea lui Dumnezeu cu Adam cel universal, fără să atingă sau să forţeze libertatea fiecărei persoane”;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, prezintă câteva tendinţe caracteristice literaturii de după 1989:

1. „cărţile cu o problematică politică încep să aibă un caracter explicit, renunţându-se treptat la stilul aluziv în utilizarea căruia scriitorii români ajunseseră în timpul comunismului la o adevărată virtuozitate”;
2. „literatura pe teme erotice ia forme agresive şi sfidătoare, devenind frecvent licenţioasă, în replică la puritanismul impus de cenzura comunistă. Această defulare se asociază cu tentaţia de a scrie o literatură comercială, care să se vândă repede şi să asigure câştiguri mari, în stil americănesc”;
3. „în mod numai aparent paradoxal, în paralel cu literatura erotică lipsită de prejudecăţi, se afirmă rapid şi o literatură de inspiraţie religioasă. Explicaţia este aceeaşi. Şi religiozitatea fusese îndelung reprimată în timpul comunismului”;

Nicolae Georgescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, publică eseul „Actualitatea lui Maiorescu”. Reţin două aspecte care îl vizează pe Eminescu: 1. „Se spune (ziarele) că la cenaclul său din strada Mercur se citea (şi se comenta) „Luceafărul”, fără ca autorul să fie de faţă, după-amiaza sau seara. Momentul era înscris, oarecum, între evenimentele mondene ale Bucureştilor. Volumul de „Poesii” al lui Eminescu, foarte elegant, foarte scump, nu-i era dedicat publicului larg, tinerilor de pildă. „Managerul” său, Titu Maiorescu, l-a gândit pentru înalta societate, mai ales cea a doamnelor sau întreţinută de ele. În saloanele bucureştene, care înfloresc după ridicarea României la rangul de regat, se stabileşte notorietatea poetică a lui Eminescu”; 2. „Discutând atât de intens cu textul eminescian, Titu Maiorescu este, de fapt, întemeietorul eminescologiei ca ştiinţă, pentru că schimbările pe care le face el au motivaţie şi, mai ales, pentru că asta le permite editorilor de după el să schimbe, adică să şi-l apropie pe poet ca text. A merge din comparaţie în comparaţie, apoi cu manuscrisele, apoi cu primele tipărituri: asta înseamnă chiar eminescologie – şi se naşte din marea, imensa pasiune a Mentorului Junimii pentru poezie în sine.  Iată că, prin simplificarea textului, el transmite ceva saloanelor bucureştene întreţinute de doamne respectabile din înalta societate…”;

Ce mai zic poeţii: Felix Sima: „Umblă poezie tot cu capul spart / Umblă poezia ca un ameţit / Umblă poezia ca un hoţ de fete / Umblă poezia ca o fată mare / Umblă poezia căutând poeţi”; Gabriela Chiran: „…să dau pe gât / jumătatea plină a cuvântului / jumătatea plină a inimii /  jumătatea plină a frumuseţii / jumătatea plină a adevărului”; Ovidiu Genaru: „Frigul îi suflă prin oase ca vântul prin tuburi de orgă”; Octavian Doclin: „…astăzi când reciteşte / poemul sub cuvintele lui / vede cum zac putrezite / cuvintele la care a renunţat / chiar de la început”; Ioan Baba: „Poetul îşi căleşte cuvintele ca fierarul / Ce-i potcoveşte numai / Pe cei care nu  se potcovesc singuri / Întrebarea bizară este / Dacă poetul-potcovarul / Se potcoveşte pe sine sau nu”; Gela Enea: „…ne-am lipit buzele în ultimul sărut / cum se lipeşte pana unei păsări în sângele / de pe botul animalului de pradă”; Gela Enea: „…lupta cu sinele este un fel de prescură / câte puţin câte puţin / până te-nghiţi şi devii un dumicat frenetic de lut”;

Dan Stanca, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2020, scrie despre o temă care îmi place: „Din când în când e bine să ne amintim că literatura unui popor nu e formată doar din vârfuri, din scriitori excepţionali şi din capodoperele pe care ei le produc. Literatura ţării este formată şi din nivelele care se află dedesubtul vârfurilor. E vorba aşadar de un relief complex, în care, cum ar veni spus, fiecare pietricică îşi are locul ei. Spun aceasta deoarece de multe ori mi-am dat seama că prea suntem obsedaţi de cotele maxime şi că textele care nu se află la acest nivel cad deci într-un con de umbră la care nimeni nu se uită. Nimic mai fals! O literatură cuprinde şi autori de mâna a doua – sintagma nu are nimic peiorativ – care dovedesc hărnicie, cultură şi, ceea ce e mai important, respect pentru cuvântul scris. Literatură nu poate face acela care ia în zeflemea literatura, o desconsideră, o consideră ceva fără importanţă. Oricum ai fi, cu mai mult sau mai puţin talent, ai datoria să crezi în ceea ce faci”;

Gabriela Rusu-Păsărin, în „Ramuri” nr. 2 din 2020,  face o scurtă prezentare a maniheismului, decodând simbolistica mărţişorului: „În viziunea maniheistă, omul este privit ca un nesfârşit câmp de luptă al principiului dualităţii. Partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, partea negativă este apanajul trupului, compus din pământ negru. Sufletul nu poate fi corupt, susţine această concepţie, el defineşte persoana.  Filozoful persan Mani propovăduia că, încă de la începuturile creaţiei, au coexistat două naturi opuse: întunericul şi lumina. Pacea şi liniştea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. În aceeaşi cheie de decodare trebuie înţeleasă şi simbolistica mărţişorului din spaţiul românesc: şnurul roşu simbolizează viaţa, speranţa, şnurul alb (sau negru), întunericul, moartea, forţa răului.  Din lupta contrariilor rezultă bucuria clipei, triumful vieţii, trecerea ireversibilă a vieţii care este atenuată ca trăire prin lumina clipei ce domină întunericul îndoielii, al tristeţii.”;

În „Orizont” nr. 2 din 2020, Cristian Pătrăşconiu propune ancheta „În ce raporturi vă aflaţi cu nostalgia?”. Reţin câteva răspunsuri: Liana Alexandru: „aveam un fel, pe care nu l-am desluşit nici până azi, de aşezare în spaţiile dragi când eram copil”; Ana Barton: „Duc tot ce am cu mine. Trecutul meu e în prezentul meu şi amândouă mă poartă către clipa ce va să vie”; Roxana Dumitrache: „când eram foarte mică, îmi imaginam că nostalgia e boala oamenilor mari. Ca durerea de oase sau certurile şoptite în limba germană ale bunicilor”; Alina Gherasim: „aş prefera un tip de nostalgie inversată, a întâmplării sau a locului către persoană, să simtă şi el abisul melancoliei. Sau un tip de nostalgie pentru un timp  viitor”; Episcopul Ignatie al Huşilor: „Fără a fi idealist, pot spune cu maximală certitudine că am o singură nostalgie: nostalgia unei libertăţi interioare profunde şi nesincopate”; Martin S. Martin: „Şi-i dăm dreptate lui Siddhartha Mukherjee: „amintirile fac trecutul mai viu, realitatea este cea care se descompune”; Monica Pillat: „nostalgia face prezent absentul şi atât timp cât ne e dor de „altceva” nu ne putem rătăci”; Ariana Rosser Macarie: „Pentru mine, e o hoaţă notorie. Vicleană, învăluitoare, măsluitoare, îi fură eului meu care trăieşte bunul lui vital cel mai preţios: clipa, timpul prezent, şi-mi dă la schimb un eu care îşi aminteşte. Îşi aminteşte ce? Trecutul, căruia cu cât mai mult îi curtez substanţa, cu atât atribui mai multă valoare unor crâmpeie preferate: amintiri-bărci rătăcitoare abandonate în ceaţa tăcută”; Ioan Stanomir: „Nostalgia este asemenea unei porţi: în spatele ei se află largul domeniu al visului”; Ioana Scoruş: „Nostalgia? Mi-ar fi uşor să vorbesc despre cum aş vrea să ningă mult, fabulos, interminabil, ca-ntr-un poem de Cărtărescu sau ca într-o nuvelă rusească şi zăpada să acopere totul, albă, strălucitoare şi caldă, pâlpâind în albastru când noaptea se aşează peste ea, să stau dindărătul ferestrei şi aburii respiraţiei să acopere  geamul pe care, cu degetul tremurat, să desenez o inimă. Ca în copilărie. Şi apoi să ningă iar”; Tatiana Ţîbuleac: „Chiar dacă vine din trecut, nostalgia mea trăieşte astăzi, ca o prietenă din copilărie care se mută cu mine ori de câte ori e nevoie, în altă ţară, în alt cartier, la alt balcon”;