O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Ionuţ Iamandi, în „Dilema veche” nr. 832 din 2020,  scrie despre contribuţia lui Lenin în domeniul lagărelor de concentrare. Redăm un text pe care autorul amintit îl preia dintr-o telegramă a lui Lenin către responsabilii de la Nijni-Novgorod, pe 9 august 1919: „Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzuraţi (şi spun spânzuraţi, în aşa fel încât oamenii să vadă) nu mai puţin de 100 de culaci, bogătani, băutori de sânge cunoscuţi. 2) Publicaţi-le numele. 3) Confiscaţi-le grânele. 4. Identificaţi ostatici aşa cum v-am indicat în telegrama noastră de ieri. Faceţi aceasta  în aşa fel încât în sute de locuri, unul după altul, oamenii să vadă, să tremure, să ştie şi să spună: îi omoară şi vor continua să-i omoare pe culacii însetaţi de sânge. Telegrafiaţi-mi că aţi primit şi executat aceste instrucţiuni. Al dumneavoastră, Lenin”;

Ioana Pârvulescu, în „România literară” nr. 47 din 2003, despre intelectualul occidental şi cel român: „Faţă de intelectualul occidental, cel român ar avea – într-o posibilă analiză statistică – un avantaj şi două handicapuri. La capitolul literatură, românii stau mai bine decât occidentalii şi se pot impune cu eleganţă într-o discuţie pe o temă, în schimb cultura muzicală şi cea teologică, firesc asimilate de orice ins trecut prin şcoală în vestul Europei sunt, la noi, aproape inexistente. Dacă incultura muzicală e îndeobşte ascunsă, cu un sentiment de jenă, incultura religioasă nu face pe nimeni să roşească”;

Andrei Pleşu, în „Formula As” nr. 596 din decembrie 2003, despre etica ortodoxă şi spiritul tranziţiei: „Ortodoxia livrează un cod de valori care este foarte util în perioada grea a tranziţiei: 1) răbdarea; 2) mulţumirea cu puţin; 3) neaşteptarea unei recompense imediate; 4) să dai mai mult decât să ceri”; 

Dan Cristea, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2020, despre poezia „Somnoroase păsărele” de  Mihai Eminescu: „Trecând de la registrul religios la acela al graţiosului, categorie estetică implicând tandreţea, delicateţea tonului, precum şi, în general, fragilitatea obiectului evocat, ne putem opri la mult mai populara poezie (datorită şi faptului că a fost pusă pe muzică) „Somnoroase păsărele”. Poezia se păstrează în trei manuscrise, toate din epoca gazetăriei bucureştene  şi a fost inclusă de Titu Maiorescu în volumul „Poesii” din 1883. Muzica a fost compusă un an mai târziu, în 1884, de un bucovinean, Tudor cavaler de Flondor. G. Călinescu se dovedeşte total nedrept cu suava compunere, socotind-o o „imitaţie”, după un model „obscur şi minor”, care n-ar merita atenţia criticii. Alex Ştefănescu, în „Eminescu poem cu poem”, găseşte, dimpotrivă, cuvinte de laudă, şi nu puţine, pentru această „miniatură lirică” pe care o vede ca pe o „poezie de leagăn”, de o „simplitate rafinată”.  Este de ajuns, după părerea mea, să privim numai şi primele versuri ale acestei poezii (despre cuibărirea unanimă în somn) pentru a ne da seama de diferenţa dintre limbajul poetic şi acela comun. O mică lecţie de poezie poate începe chiar de aici. Gândiţi-vă că în loc de admirabile frazare „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună”, păstrând lucrurile în parţialitate, în vagul mnearticulării, am fi avut un soi de definiţie-silogism: „Păsărelele somnoroase se adună pe la cuiburi”. O oroare!”; 

„România literară” nr. 9 din 2020, dedică  Anei Blandiana pagini semnate de Mihai Zamfir, Răzvan Voncu, Paul Aretzu şi Vasile Spiridon. Reţinem: Mihai Zamfir: „…avem în faţă poeme de mare clasă, mai ales pentru că sistemul alcătuirii lor a rămas surprinzător de egal cu el însuşi, de la volumul „A treia taină din 1969 şi până la tragicul „Variaţiuni pe o temă dată” din 2018, plângere a unui Orfeu feminin pe urmele unei Euridice care şi-a schimbat genul”; Răzvan Voncu: 1. „Sunt două Ane în poezia Anei Blandiana: prima este Ana care vine, spre a îndeplini un destin sacrificial asumat, cea de-a doua este Ana cea zidită, care îşi trăieşte conştient, cu bucuria datoriei împlinite, acest destin”; 2. „Adesea se uită, repet, că avem de-a face cu poeta care a întemeiat (dacă nu cumva chiar a inventat) blagianismul în poezia postbelică şi, totodată, cu o scriitoare care a meditat permanent la rosturile şi instrumentele poeziei”; 3. „Poezia nu este  pentru ea un discurs public, o mască pe care o arborează de câte ori păşeşte în agora, ci însuşi discursul ei taciturn, adevărata ei existenţă”; Paul Aretzu: 1. „Avidă de cunoaştere, răstoarnă cunoscuta afirmaţie rimbaldiană „Je est un autre” în „Totul este eu însămi”; 2. „Poezia Anei Blandiana este, în fond, o confesiune de idei. Poeta se simte angrenată definitiv în tot ceea ce a fost şi în tot ceea ce va fi. Cunoaşterea este asemenea fluxului şi refluxului, descoperire şi acoperire, schimbând mereu configuraţia realităţii”; Vasile Spiridon: „În prima parte a creaţiei, Ana Blandiana conferea, adolescentin, lumii propriul chip şi se recunoştea jubilatoriu în tot ce există. (…) Treptat, Ana Blandiana începe să-şi uite silueta adolescentină, ea intenţionând să anuleze orice corespondenţă între vârsta biologică şi aceea a lirismului”;

 Sintagme, termeni, concepte: „privirea-gândire”(Gellu Naum); „politeţe retrospectivă” (Andrei Pleş)”; „privatizarea cuvintelor”(Mircea Platon); „agresivitate lăţi-lungilă”(Mircea Mihăieş); „blestematele chestiuni insolubile”(Marin Preda); 

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2020, reţine o apreciere făcută horei  de Alexandru Vlahuţă: „La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează în închipuirea poporului , ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturor într-un singur cuget, – e veche, de la întemeierea neamului nostru, ş-aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de români.  Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, învârtita, ca la Breaza ş. a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Hora însă e aceeaşi peste tot unde se vorbeşte româneşte.”;

Horia Corcheş, în „Dilema veche” nr. 837 din martie 2020,  despre lectură: “Cine a citit “Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury îşi aduce aminte că romanul propune o distopie în care societatea e organizată pe principiul evitării lecturii, al distrugerii cărţilor. Considerate periculoase. “O carte e o puşcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge-i   armei focosul, zdrobeşte cugetul omului! Cine ştie ce poate să pună la cale un om cult!” Îmi vine în minte şi romanul lui Daniel Pennac, “Necazuri cu şcoala”, în care lectura este “considerată o pierdere de vreme, reputată ca fiind dăunătoare activităţii şcolare”;

Ştefan Borbely, citind cartea lui Ion Pop, “Lista de aşteptare”, clasifică / defineşte „sindromul de prag” (vezi „Contemporanul – ideea europeană” nr. 1 din 2020): „Sindromul de prag se poate trăi în două feluri: în mod oriental şi în mod occidental. Pentru orientali, învăţaţi cu nemişcarea şi cu vidul, lumea de aici e doar o anticameră fantasmatică a liniştii de dincolo. În termeni occidentali, accentul cade pe desprinderea de lumea terestră, ceea ce explică şi motivul pentru care impasul existenţial major al „trecerii” la occidentali îl reprezintă teama. Or, aşa cum spunea unul dintre personajele lui Malraux, această anxietate e din cale-afară de zgomotoasă, uneori de-a dreptul insuportabil de locvace.”;

„Ştiutita” este un nou termen introdus de Valeriu Nicolae într-un eseu din „Dilema veche” nr. 837 din martie 2020. Ştiutita este definită astfel: „Tupeul de a pretinde că ştii orice pentru că vrei să salvezi”;

Vă propun o „Invocaţie simplităţii” de Adrian Popescu (vezi „România literară nr. 1-2 din 2020): „Dă-mi, simplitate, hainele de doc, / Vestonul gri şi pasul meu elastic, / Pe-ocrotitorul invizibil să-l invoc, / În cal să văd centaurul fantastic… / Să pot să scriu pe geamul aburos / Al gerului, troznind de Bobotează, / Numele magilor ce-l află pe Cristos. / El ochii-şi strânge, înţepaţi de rază.”;

Cristian Pătrăşconiu, în „România literară nr. 1-2 din 2020, publică un interviu cu Adam Michnik. Reţin:

1. „pornirea mea e să accept un alt fel de liberalism – un liberalism cu faţă umană”;
2. „dacă legea pieţii ar fi singura care ar guverna societatea, nu am avea nici muzee, nici operă”;
3. „nu iubesc absolut deloc sistemul sovietic, doar că îmi place foarte mult cultura rusă. Şi Rusia, în sine, ca ţară; iubesc Rusia”;
4. „terapia cu adevăr, chiar dacă poate fi şi dureroasă, este foarte eficientă”;
5. „România şi Polonia au avut o elită fantastică, extraordinară şi a recupera spiritul acestei elite ar fi, în mod cert, ceva unificator, ceva de împărtăşit”;
6. „ în zilele noastre, în democraţie, onoarea nu este o valoare esenţială”;
7. „dictaturile iubesc culorile puternice, aprinse: roşu, brun, verde, galben. Dar democraţia este gri. De aceea am scris un articol „Gri-ul e frumos”;
8. „comunismul promite o lume fără conflicte. Or, o lume fără conflicte e posibilă doar în cimitir”;