O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 51-52 din 2019, despre optzecişti: „Optzeciştii dădeau de înţeles că simpla lor apartenenţă la optzecism le asigură valoarea. Este o idee falsă, Dumnezeu nu distribuie talentul tuturor componenţilor unui grup, talentul nu este un ajutor social.  Din sutele de optzecişti cu certificate de optzecişti (la fel de „contestabile” ca certificatele multora dintre „revoluţionari”), doi-trei – mă gândesc la Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu – sunt scriitori de elită. Ceilalţi – se află şi ei acolo, în peisaj. În mod semnificativ, cei mai buni nici nu sunt postmoderni (în înţelesul dat acestui termen de teoreticieni). Matei Vişniec este un neoexpresionist, care valorifică inteligent sugestii din literatura absurdului. Mircea Cărtărescu – un neoromantic, remarcabil prin forţă vizionară (şi prin capacitatea de a fabrica literatură din terminologia ştiinţifică). Marta Petreu – o eseistă „trăiristă”, care face adevărate beţii de luciditate (ca Nae Ionescu pe care îl contestă dintr-o pornire paricidă). Cât priveşte poezie ei…merită doar stimă (nu admiraţie entuziastă ca eseurile)”;

Sintagme, termeni, concepte: Andreea Răsuceanu: „timp al ororii”; Eugen Negrici: „expresivitate involuntară”; Titu Maiorescu: „vorbeşte ca să spună ceva”; Alex Ştefănescu: „beţii de luciditate”; Sorin Lavric: „ritualul solfegiilor lexicale”; Alexandru Budac: „grădinile suspendate ale literelor”; Goethe: „arzând de zel”; Alex. Leo Şerban: „acribie criticărească”; Marius Chivu: „critică ventrilocă”;

Cristian Pătrăşconiu, în Orizont” nr. 12 din 2019, publică un interviu cu Lidia Bodea. Reţin un punct de vedere exprimat de aceasta: „…în 2019, în România, am avut anunţat, cu oarece tam-tam, ANUL CĂRŢII. Şi iată că Anul Cărţii dă să se-ncheie exact aşa cum a început, fără nimic concret făcut pentru carte. Cu o precizare – de acest nimic se face vinovat Statul; altfel, avem iniţiative private, de la edituri, asociaţii, fundaţii, la oameni care sunt puşi pe făcut binele şi care coagulează în jurul lor binele.”;

Daria Ghiu, în „Dilema veche” nr. 824 din 2019, publică un interviu cu Richard Demarco, figură emblematică pentru scena de artă britanică. Reţin:  „…una dintre cele mai mari contribuţii la cultura europeană sunt bisericile pictate din nordul Moldovei, nu există ceva similar în  Marea Britanie. Sau Brâncuşi. El este o expresie a iubirii. De aceea mi-am trăit viaţa rostind limba dragostei. De fapt e un zvon că Bitzan, Neagu sau Brâncuşi sunt morţi, ei de fapt trăiesc dincolo de minciunile şi vieţile oamenilor politici, dincolo de corupţie. Cu toţii trebuie să fim artişti, să apărăm frumosul şi adevărul. Altfel suntem în pericol şi devenim apărătorii banilor şi ai puterii”;

Andrei Cornea, în „Dilema veche” nr. 825 din 2019, prezintă cele trei asumpţii fundamentale ale liberalismului în eseul „De ce eşuează liberalismul”: 1. „Omul, dacă nu e chiar bun în mod natural, e în orice caz ameliorabil moral. Teza socratică e valabilă: nimeni nu face răul voluntar ci numai din ignoranţă. Consecinţă: educaţia e esenţială pentru ameliorarea morală a omului. Omul educat va împărtăşi opinii politice „luminate”, democratice şi liberale”; 2. „Raţiunea poate şi trebuie să conducă voinţa şi acţiunea umană. Funcţia principală a acţiunii e euristică; de aceea omul poate fi considerat un „actor raţional”, atunci când discutăm despre reacţiile sale economice şi politice. El îi va alege pe politicienii care spun adevărul şi nu-l înşală”; 3. „Omul, prin excelenţă, este omul individual. El poate şi trebuie, dacă „iese de sub tutelă” (cum scrie Kant), să devină liber şi singur, responsabil pentru viaţa sa pe care e dator să şi-o definească raţional”. Despre prima asumpţie spune că „adeseori este falsă”, despre a doua „iarăşi, destul de des, e falsă”, despre a treia că e „departe de adevăr”, explicând de ce eşuează liberalismul;

Horst Samson, în „Orizont” nr. 12 din 2019, despre poezie şi poeţi: 1. „poezia este patria omenirii”; 2. „poeţii imprimă cu forţa în poezie lumea ca imagine sonoră şi spectacol, ca formaţiuni de limbă şi gânduri care ne stimulează mintea”; 3. „poetul are nevoie de o conştiinţă a sinelui”; 4. „poezie este un vehicul intelectual filigran, dar puternic pentru zboruri spirituale la înălţimi nebănuite, pentru adevăr şi veridicitate”; 5. „poezia înseamnă mult mai mult decât numai limba, realitatea sau fantezia, preamărirea sau critica, mult mai mult decât a aşterne pe hârtie propria viaţă”; 6. „o poezie bună nu este lucrată excelent numai din punctul de vedere al formei şi al limbii, ci este înrădăcinată şi în realitate”;

Sintagme, termeni, concepte: Valeriu Nicolae: „poziţie de gânsac rănit”; Cesare Pavese: „viaţa, meseria de a trăi”; Liliana Ursu: „poemul, poala mamei”; Liliana Ursu: îmbrăţişarea, paltonul mamei”; Liliana Ursu: „cuvântul, altoiul cel bun”;

Cătălin Davidescu, în „Ramuri” nr. 12 din 2019, despre Benjamin Fondane: „În timpul ocupaţiei germane a Franţei este arestat de Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunţ cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închişi în lagărul de la Drancy, de unde câţiva prieteni, între care Emil Cioran, Stephane Lupasco, Paulhan, i-au obţinut eliberarea sa, dar nu şi pe a Linei, care nu avea încă cetăţenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără Lina. Ei au fost deportaţi la Auschwitz în mai 1944, unde au fost gazaţi.”;

Alte câteva nume folosite de Codin Liviu Cuţitaru în rubrica sa „prezentul discontinuu” din „Dilema veche”: prof. la Studii Euro-Atlantice Hesiod Hăţ; prof. de Literatură Comparată Tenerifa Rînză;  prof. de Literatură Veche Noe Baghet; studentul la litere Mişa Ovinuţ; prof. de Experimentalism European Alistar Desagă; decanul de la Civilizaţii Europene Florel Furcă;Studenţii de la Filozofie  Curcă, Mimi şi Ţiţi; prof. de fizică Neicuşor Nefriceanu; prof. de matematică Tenel Scroapă;  profesoarele Frînzişoara Marmelată şi Stenuţa Bălaiu; prof. de Sociologie Leruţ Momîi; alte nume: Torena Scîrnaţ, Elba Mustap, Valică Şoapă şi Placido Seringo;

Alcătuiri de cuvinte pline de expresivitate, reţinute din cele citite: Florin Anghel Vedeanu: „călcau rar, uşor, parcă să nu trezească boala din somn”; Radu Cange: „eternitatea are sunetul argintului”; Dumitru Oprişor: „m-a dat jos de pe cântarul privirii”; Tudor Arghezi: „mi-e sufletul bolnav de râie”; Anastasia Gavrilovici: „o armată de mirese cu cod de bare pe decolteu”; Emil Lungeanu: „este o oglindă vie în istoria aventuroasă a tatălui”; Mihai-Francisc Lorinczi: „cuvintele se aud foşnind ca aripile de rândunică într-un cuib”; Cornel Paiu: „casa cu nucii scuturându-se singuri”; Gellu Naum: „spre est, spre vest, spre surd, spre mort”;

Doris Mironescu, în “Dilema veche” nr. 824 din 2019, despre poeţii şi poezia de azi: “Mulţi dintre poeţii de azi scriu o poezie zgârcită cu expresivitatea, eliptică, “săracă”, intră adică în categoria postbacovianismului, una dintre cele mai fertile de azi. Asta arată o neîncredere a poeţilor în poezia plină de resurse imagistice, pe care o suspectează de inautenticitate, ceea ce, principial, e grşit. Epoca de azi jură pe autenticitate, în chiar acelaşi timpă în care totul devine aluminiu, silicon şi plastic “biodegradabil”. Poezia se refugiază atunci în nişe presupus scutite de alienare, protejate de către proprietari geloşi, care izgonesc cu furie din vizuina lor elocvenţa, coerenţa, imaginea”;

Andrei Manolescu, în “Dilema veche” nr. 828  din 2020, despre cele două tipologii de locuitori ai satului de azi: “Sunt două tipuri total diferite de oameni. Unii cu filozofia lui A FI, alţii cu gândul la A AVEA. Despre cei cu “a avea” nu prea ştiu ce să zic. În schimb, cei cu “a fi” mă fascinează”;

Aura Christi, în “Contemporanul – Ideea Europeană”, nr. 12 din 2019, despre poeţi şi  poezie: 1. “ce este poetul dacă nu un vrăjitor locuit de zeu, instrument şi om, în acelaşi timp? În timp ce înaintează în fiinţă, pe pământurile ei stigmatizate de necunoscutul îmbietor, scrie Brodski, poetul e mai mult instrument. Un instrument în mâinile nevăzute ale Zeului, căruia I se supune, cele câteva reguli exdistente pe pământurile poeziei respectându-se la sânge de oameni-instrumen5t, oameni-lege”; 2. “poezia e departe de a fi – cum spunea G. Călinescu – “sentiment sterilizat de tehnică”. Poezia e departe de a fi doar atât, deşi este, de bună seamă, şi asta. Dacă ar fi numai atât, probabil că lumea ar fi invadată de poeţi. Poezia e un istm ţinut în viaţă de vraja imponderabilului întemeietor, care impune o seamă de legi ce scapă definiţiilor. E ca şi cum, descriind curcubeul dispărut deja, l-ai face prezent şi strălucitor până la halucinaţie, până la tremur. Până la spaimă”;