O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Andrei Pleşu, în „Dilema veche” nr. 824 din 2019, despre personalitatea reală şi falsa personalitate: „Personalitatea reală atrage fără efort, stârneşte şi absoarbe interesul public prin isprăvi profesionale verificabile şi coagulează spontan spiritul comunitar, lăsându-l să prevaleze asupra vanităţilor proprii. Falsa personalitate nu face decât să se reverse egolatru peste ceilalţi, să-şi sufoce, să-şi intoxice ambianţa, în sursa ei neruşinată spre afirmarea contrafăcută a sinelui propriu şi a intereselor lui meschine”;

Ce mai este poezia: Milo de Angelis – poet italian: „o creatură sălbatică incapturabilă”;  Milo de Angelis: „un drum prin memorie”; Vladimir Streinu: „o sălbăticiune căreia îi găseşti mereu vizuina caldă, dar pe sălbăticiune nu o poţi  prinde niciodată”; Octavian Soviany: „o aventură metafizică”; Ion Mureşan: „ceea ce rămâne când, după ce acoperi o oglindă cu respiraţia ta, ştergi apoi suprafaţa aburită”; Emil Cioran: „o uriaşă inutilitate în armonie”;

Tudor Arghezi, în „Moşii”, citează o strigătură, un fel de text de publicitate al vânzătorilor de limonadă: „Aici, aici / La băiatu sprâncenatu /Litra, opt / Cinzeaca, patru ,/ Cine bea / Rămâne grea.”;

Alex Ştefănescu, în „România literară” nr. 51-52 din 2019, publică eseul „Un capitol lipsă”. Reţinem un paragraf: „Înainte de 1989 am stat de vorbă cu mulţi scriitori şi ziarişti din ţări care n-au trecut prin experienţa tristă a comunismului. Le-am explicat ce s-a întâmplat la noi după război, dar n-am  reuşit să mă fac înţeles (sau crezut. Unii dintre ei m-au rugat să le recomand un roman edificator, de genul celor scrise de Soljeniţîn ( „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, „Pavilionul canceroşilor”).  Îi interesa viaţa trăită, nu aceea descrisă în termeni generali. Am găsit cu greu câteva exemple; dar şi ele erau ale unor cărţi cuprinzând doar referiri sumare sau aluzii la comunism. Un capitol important lipseşte din istoria literaturii române”;

Răzvan Voncu, în „România literară” nr. 51-52 din 2019, despre poezia lui Corneliu Coposu: „În mod evident, Corneliu Coposu nu este un poet modern (neomodern, post-modern etc.), dar asta trebuie, oare,  să însemne că nu este poet? Dacă acum poetului i se cere să fie mai mult nebun decât înţelept, înţelepciunea lui, aşezată cu răbdare în iambi, trohei, dactili şi alte forme de prozodie din cărţile de şcoală, ne va împiedica să descoperim şi să admirăm durerea adâncă din care s-a născut şi din care se ridică, pentru cei ce îndrăznesc să vadă, aura misterioasă a poeziei de totdeauna.”;

. Gheorghe Grigurcu, în „România literară” nr. 51-52 din 2019, face o clasificare a scriitorilor în comunism: 1. „literaţii care au marşat fără rezerve pe calea compromisului cu puterea abuzivă (formând un soi de aripă propagandistică a acesteia); 2. „autorii nevoiţi a pleca în exil”; 3. „cei ce s-au străduit a-şi conserva dreapta conştiinţă”;

Virgil Nemoianu, în „Convorbiri literare” nr. 7 din 2004, despre intelectuali: „O bună parte din aceştia se mulţumesc să repete papagaliceşte tot ce e mai îndoielnic (şi mai neplăcut) din mişcarea de idei a Apusului. Mă deprimă treaba asta, nu în primul rând fiindcă sunt în dezacord cu opiniile respective, ci pentru că o consider un soi de trândăvie a minţii care e foarte periculoasă pentru cei în cauză”;

Daniela Şontică, în „Ziarul Lumina” din 13 decembrie 2019, reţine câteva puncte de vedere ale  reginei Elisabeta-Carmen Sylva cu privire la satul românesc: 1. „gura poporului e cântecul răpitor al privighetorii, care aduce la auzul nostru sunetele limpezi ale naturii ce ies din freamătul vorbitor al  codrilor României şi plutesc peste poieni strălucitoare şi printre valurile aurite ale câmpiilor şi lanurilor noastre”; 2. „din gura poporului tragi învăţătura mare și trainică precum din sânurile nesecate ale tainicului Sfinx!; 3. „gura poporului e izvorul limpede care iese din stânca sănătoasă spre a răcori necurmat sufletele setoase”; 4. „gura poporului e înţelepciunea nesfârşită, iar cântecul poporului e cea mai înaltă poezie, căci el dă viaţă şi viaţa-i suferinţă”; 5. „cântecul poporului este poezia cea mai sublimă, căci nimeni nu ştie cine a făcut-o, fiecare l-a cântat pentru întâiaşi dată şi sute de ani în şir”; 6. „cântecul poporului este cea mai profundă poezie, căci fiecare l-a simţit pentru întâiaşi dată. El este suferinţă şi numai acela se poate numi poet care a dat de aceste simţiri”;

Mircea Mihăieş despre  reprezentarea femeii în filmul de azi: „Ultimii ani au impus pe ecrane două tipuri feminine: fie vampa cu creier de bibilică, dar cu craci devastatori şi silicoane magnetice, fie muierocul cu glas tunător şi maniere de plutonier ce l-a surprins pe răcan dormind în pat”;

Gabriela Melinescu, în „Acasă printre străini” (p. 109): „Am fost lovită de un gând teribil: cel care are două patrii nu are niciuna”;

. În „Apostrof” nr. 11 din 2019, Mircea Moţ publică un eseu interesant: „Caragiale şi mersul trenurilor”. Autorul reţine un citat care aparţine lui Vasile Fanache: „Mereu în mişcare, în căutare de senzaţii şi de senzaţional, lumea caragialiană conferă trenului funcţii aproape magice, similare cu acelea pe care, într-o anumită literatură, le ocupă diligenţa, corabia sau vaporul”. Apoi  eseul se dezvoltă pe două proze ale lui Caragiale: „Bubico” şi „D-l Goe”. Dacă în prima se lasă impresia că trenul este total desconsiderat, în a doua trenul se bucură de toată consideraţia. De remarcat că autorul reia o explicaţie a lui Viorel Mureşan privind numele de Goe: „…citit invers devine Ego, semn al orgoliului cu care s-a impus în centrul universului feminin în care fiinţează”.

Sintagme, termeni, concepte: Ortega y Gasset: „organizarea speranţei”; Vasile Gogea: „organizarea deznădejdii”; Mihai Firică: „amintirile-mirese rătăcite”; Matei Vişniec: „inventator de cuvinte liniştite”; Erich Rudolf Jaensch: „viziune eidetică”;

Nicolae Manolescu, în „Apostrof” nr. 11 din 2019, despre şcoală: 1. „Părinţii sunt un mare pericol pentru şcoală. Vin cu obişnuinţele lor, cu dorinţele lor, cu frustrările lor.”; 2. „Autoritatea în şcoli a dispărut. Nu e, nu mai trebuie, nu e bună, de fapt acum e o mentalitate generală că şcoala nu mai e bună”; 3. Disoluţia autorităţii şcolii „a început de foarte multă vreme, în Europa a început în Franţa, în mai 1968. Cu mişcarea studenţească, nu? La 40 de ani de la mişcările studenţeşti, francezii le-au evocat de curând. Inclusiv protagoniştii spuneau că li se pare o prostie ce-au făcut atunci.” etc.;

Alex Ştefănescu, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 11-12 din 2019, ţine rubrica „Viaţă şi operă”. Reţinem: 1. „Premiul Nobel pentru Literatură se acordă pentru literatură, nu pentru moralitatea autorului. Se răsplăteşte opera, nu biografia”; 2. „Lupul din povestea „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă plăteşte şi el cui viaţa plăcerea de a participa la un chiolhan”; 3. „Ştefan cel Mare a fost glorificat pentru faptele lui de arme, dar şi pentru aventurile lui galante”; 4. „În romanul „Oblomov”, Goncearov studiază lenea dintr-o altă perspectivă, filosofică şi psihologică, reprezentând printre primii neantul existenţial. În ceea ce mă priveşte n-am nicio înţelegere pentru lene, pe care o consider o formă de complicitate cu moartea. Hărnicia este antientropică, este esenţa însăşi a vieţii. Lenea este entropică şi produce mortificarea fiinţei omeneşti”;  5. „Literatura este în esenţa ei o minciună (o născocire, o invenţie, o ficţiune, o fabulaţie). Dar asta se ştie. Mai trebuie adăugat că este o minciună declarată. Scriitorul îi propune cititorului un joc: eu am să-ţi povestesc ceva,imaginat de mine, iar tu te prefaci că mă crezi”; 6. „Plagierea este o faptă reprobabilă, dar dovedeşte, totuşi, indirect valoarea unei cărţi. Merită compătimiţi autorii pe care nu simte nimeni, niciodată, nevoia să-i plagieze”;

Nicolae Iorga despre Eminescu: „…minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul”(citat redat de Toma Grigorie în „Ramuri” nr. 11 din 2019);