O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

EMINESCU PEDAGOG ( IV )

În primele trei seriale (vezi  „Moment de cultură” nr. 347, 348, 349), am prezentat  ideile teoretice de natură pedagogică cu care a intrat Eminescu în iulie 1875,  la propunerea lui Maiorescu,  în calitatea de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui.  Toma Chiricuță , apelând la „Opere complecte” (Editura „D. Ionescu –Iași, Iași, 1914), studiază atent însemnările, articolele publicate în „Curierul de Iași”, notițele critice privitoare la oameni și manualele școlare, toate provenind din perioada 1875 – 1876. Ele au, notează Toma Chiricuță,  „… o legătură organică cu cugetarea pedagogică provenită din acest timp, dat fiind caracterul cu totul practic, local și întemeiat pe o reală experiență școlară, pe care îl au toate aceste documente”.  În concepția lui Toma Chiricuță, documentele ne relevă, cu referire la tema aleasă, patru Eminescu: 1) pedagogul social; 2) pedagogul propriu-zis; 3) didacticianul; 4) revizorul.

Privind pe Eminescu – pedagogul social, îl descoperim din studiile teoretice  unde, spune Toma Chiricuță, descoperim un Eminescu hegelian cu privire la rolul statului și deci și la educație: „Cultura, știința și educația stau într-o strânsă atârnare teoretică de realitatea socială a nației, care caută să se personalizeze în statul constituțional.”. Toma Chiricuță  îl descoperă și în scrierile sale literare, cum ar fi „Geniu Pustiu” și „Sărmanul Dionis”. Eminescu nu rămâne la stadiul teoretic privind pedagogia socială,  el coboară în mijlocul realității sociale a nației românești, prezentând adevărate tablouri sociale. Un astfel de tablou este reluat și de Toma Chiricuță în studiul său: „Starea economică a populațiunii noastre rurale e supt orice critică și cauzele sunt: dările peste măsură de grele aruncate atât de comună cât și de4 stat asupra acestor nefericite populații. Pentru a plăti aceste  contribuții, oamenii își vând munca lor ș-a copiilor lor pe ani întregi, devenind astfel mult mai rău  decât dacă ar fi rămas iobagi. Cu sărăcia crește mortalitatea copiilor, așa că în această cătună de 70 contribuabili (Mânjeștii, jud. Vaslui) sunt numai trei copii, care ar putea fi obligați după lege ca să viziteze școala. Vărsatul negru, contra căruia există mijloc neaplicat însă în conștiință și anghina difterică, al cărei contagiu nu este pus la nici o pază administrativă, au pustiit acest sat”.

Toma Chiricuță constată că Eminescu nu este numai  un „zugrăvitor critic” al unor stări concrete ci și un „propunător temperat de formule de înlăturare pozitivă a relelor constatate”.  Scrie Eminescu  prefectului de Vaslui, document prin care dă dovadă de un înalt spirit social: „Școala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni ca să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii pedagogi, pe când adică va fi și școala școală, Statul Stat, și omul om – adică ca la nimeni, unde găsești în cercurile cele mai înalte oameni ce trăiesc în veșnică dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată”.

Autorul studiului sistematizează: „Nu într-o școală abstractă, izolată, artificială, făurită de oameni de birou, crede Eminescu.  Ci într-o școală concretă, vie, născută în chip organic din raportul de continuă și adâncă interdependență a tuturor factorilor sociali, pe aceasta o afirmă Eminescu.  Iar pe acești factori sociali el nu îi vede sub forma unor simple înjghebări de hârtie, regulamente, legiuiri  sau simple ordine date, de la centru spre periferie, ci sub forma unor personalități concrete, definite, militante: popa, subprefecții, învățătorii”.

Celor trei factori, Eminescu le cere: 1) preotul să fie un adevărat răscolitor de suflete și clăditor în spiritul Bisericii; 2) subprefectul un om care să știe administrație, finanțe și economie politică; 3) învățătorul să fie pedagog în sensul cel mai înalt și mai adevărat al acestui cuvânt.

Toma Chiricuță descoperă în scrierile lui Eminescu și marea calitate a acestuia  de a fi pedolog.  Pedologia, ca disciplină care studiază psihologic copilul ca ființă al cărei univers diferă calitativ de lumea adultului și care parcurge un proces de socializare, nu i-a fost străină.

Eminescu constată că există două iluzii în sistemul școlar: 1) să te bazezi pe lipsa de naivitate a copilului; 2) să te bazezi doar pe o simplă memorare de reguli abstracte și cuvinte. Scrierile lui Eminescu, cu precădere cele politice, sunt pline de idei ce vin dinspre tripla sa personalitate de sociolog, pedagog și pedolog.

În rapoartele sale, Eminescu recomandă către minister ”Abecedarul” lui  Ion Creangă și Gh. Ienăchescu  a cărui titlu adevărat era „Povățuitor la citire prin scriere la metoda practică” și care are ca izvor însăși natura inteligenței și procesul ei de dezvoltare. Toma Chiricuță reține din acest raport: 1) „Deosebirea dintre metoda propusă de această broșură și învățătura rutinară și mecaanică, precum se profesează ea în școlile noastre, este deosebirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copil”; 2) „Este deosebirea dintre pedagogie și dresură”; 3) „Copiii, după sistema veche, învaață cu dezgust și foarte cu greu a citi și a scrie”; 4. „Învățătorul să aibă suflet uman, care se pogoară la treptele sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește; 5) „Prin jocuri copiii învață a iubi orânduiala”; 6) „Metoda e bună fiindcă ea corespunde naturii copilului”.

Toma Chiricuță concluzionează la nivelul anului 1926: „Eminescu este la noi unul din primii pedagogi – dacă nu chiar primul – care aduce în judecățile sale, privitoare la școală, vederi pedologice”. (VA URMA)