O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Contemporanul. Ideea Europeană nr. 4 din 2022.   Acest număr al revistei, aflată sub directoratul lui Nicolae Breban, continua povestea întâlnirii dintre Eminescu şi Enescu prin intermediul poemului eminescian “Strigoii”. Totul se întâmplă în interviul pe care maestrul Sabin Pautza îl acordă Soranei Mihăilescu. La întrebarea celei din urmă (“S-a întâmplat ca dumneavoastră şi compozitorul Cornel Ţăranu, care eraţi lideri de generaţie la Iaşi şi la Cluj în perioada studenţiei, să colaboraţi nu de mult la reconstituirea unei lucrări enesciene, oratoriul “Strigoii” de George Enescu”), răspunde  Sabin Pautza: “Da, a fost o întâmplare fericită pentru noi, fiindcă am putut aduce la lumină o lucrare de tinereţe a lui Enescu, scrisă la începutul secolului, când era foarte tânăr, dar pe care nu a apucat să o orchestreze şi s-a pierdut. A fost găsită după mai mult de 100 de ani, a ajuns la Cornel Ţăranu, care a pus-o în ordine, deoarece foile erau amestecate, dar, cu toate că este un compositor şi orchestrator extraordinar, nu s-a angajat să o orchestreze, lucrarea ajungând astfel la mine.  Am lucrat un an de zile la ea, după un manuscris foarte mic, pentru care am folosit o lupă cât o farfurie de mare. Este importantă pentru Enescu şi pentru noi, fiindcă a fost scrisă în tinereţe, nu s-a cântat niciodată, am ajuns noi să o orchestrăm şi să o redăm lumii, dar este şi singura lucrare a lui Enescu compusă pe un text românesc, şi anume o poezie a lui Eminescu. Eu am orchestrat toate lieduruile lui Enescu, sigur, unele din ele erau orchestrate de el şi de alţii, dar le-am orchestrat şi eu.  Multe din liedurle lui Enescu erau în latină, germană, franceză şi nu erau orchestrate. Niciunul din ele nu aparţinea unui poet roman, singura lucrare pe versuri româneşti fiind acest oratorio, “Strigoii”, pe versurile lui Eminescu. Premiera a avut loc acum trei ani, la Berlin, sub conducerea lui Gabriel Bebeşelea”.

Sorana Mănăilescu continua cu o altă  întrebare: “Tema – alegerea iubirii păgâne sau a iubirii lui Christos – este aceeaşi ca în Tannhauser.  Vi s-a părut că descoperiţi inflexiuni wagneriene în partitură? Răspunde Sabin Păutza: “Enescu a avut întotdeauna inflexiuni wagneriene, şi în “Oedip”, şi în alte lucrări, pentru că l-a admirat, aşa cum am făcut mulţi, pe marele Wagner.  Când spun asta mă refer la felul în care construieşti (…) Din acest punct de vedere toţi am fost elevii lui Wagner. Ca nimeni altul, avea acest simţ al construcţiei. Într-adevăr, şi Enescu a recunoscut acest lucru, că l-a apreciat enorm pe Wagner ca orchestrator sau ca arhitect musical, dacă putem spune aşa. Dar mulţi compozitori l-au luat pe Wagner ca model, aşa cum îl luăm pe Ravel ca orchestrator sau cum îl luăm pe Prokofiev ca model pentru cum scrie o lucrare de un minut jumătate astfel încât să stea în picioare. Numai Prokofiev ştie să facă asta.”

„România literară” nr. 13 din 2022.  Cătălina Haşotti publică articolul de istorie literară intitulat „Mircea Scarlat – 35 de ani de la moarte”. În cele ce urmează nu voi face referire la  acest articol. Voi relua  prima parte dintr-o cronică de-a mea mai veche şi intitulată „Mircea Scarlat şi teoria „trădării fecunde a lui Eminescu” (vezi „Luceafărul BT” din august 2010): 

“Născut la 10 aprilie 1951 în localitatea Cervenia, judeţul Teleorman, Mircea Scarlat avea rădăcini adânci şi în solul moldovenesc. Părinţii săi, Melania şi Marcel, s-au născut şi au trăit un timp în satul Borolea (comuna Hăneşti, judeţul Botoşani) de unde, luaţi de tăvălugul istoriei, au fost deportaţi cu D.O. („Domiciliu Obligatoriu”) undeva, în Câmpia Burnasului. Deşi născut acolo, Mircea Scarlat şi-a dorit mereu să vină la origini, în Moldova. Într-un interviu acordat lui Romulus Toma şi publicat în volumul „Mircea Scarlat, in memoriam”, tatăl autorului primei „Istorii a poeziei româneşti” spune: 1. „Deşi iubea oamenii acestor locuri, gândul şi sufletul său se îndreptau cu pioşenie spre Ipoteştii şi Botoşanii care-l încântaseră în drumeţiile sale, în vacanţe, când mergea la bunici”; 2. „Vara pleca cu mamă-sa în Moldova, cutreierând pe jos Ipoteştii cu „pădurea de argint” şi locul despre care aflase. Era îndrăgostit de poezia lui Eminescu. Nu se plângea de oboseală în aceste situaţii”.

Cele afirmate pot sta la baza unei posibile explicaţii privind locul pe care îl ocupă Eminescu în „Istoria poeziei româneşti”, despre care, într-un cuvânt introductiv la ediţia a II-a, Nicolae Manolescu, fostul lui profesor, este îndreptăţit să spună: 1. „…o „Istorie a poeziei” noastre, unică şi până la el şi după el”; 2. „un proiect de anvergură”; 3. „Mircea Scarlat îşi cunoaşte subiectele investigate în cele mai mici amănunte”; 4. „se observă un viu scrupul al exactităţii”; 5. „…nu e, totuşi, opera unui istoric literar de modă veche”; 6. „el era un cititor modern, influenţat de Călinescu şi de noua critică”; 7. „documentul nu înăbuşă valoarea nicăieri”; 8. „multe capitole, observaţii etc. sunt personale”.

În „Cartea a treia” din „Istoria poeziei româneşti”, Mircea Scarlat îi acordă lui Eminescu peste 130 de pagini structurate pe teme precum „Locul lui Eminescu”, „Eminescianismul”, „Junimea   fără Eminescu”, „Curentul Eminescu” etc.  Conştient de marea sa capacitate de a asocia şi disocia, Mircea Scarlat punctează atunci când face o SITUARE ÎN TIMP a lui Eminescu: 1. „Criticii sunt de acord astăzi că Eminescu este reperul fundamental în istoria poeziei. Este însă cazul să ne întrebăm periodic, de ce spunem aceasta?” (p.37); 2. „Apariţia lui Eminescu a fost în egală măsură aşteptată, necesară şi imprevizibilă” (p.38); 3. „Diferenţa fundamentală între Eminescu şi predecesorii săi nu constă în elementele intrate în sinteză, ci în modul cum se operează cu acestea” (p.39); 4. „…considerăm că” fenomenul originar” al poeziei române este TRĂDAREA LUI EMINESCU”. Deoarece el este poetul exemplar în mediul nostru cultural, poezia română modernă a constituit o sumă de încercări de a-l ”trăda” iubindu-l…” (p. 42). (Aici aş exemplifica prin Arghezi care, observând că Eminescu a ales pentru poezia sa doar „cuvintele frumoase”, lui nu i-au mai rămas decât „cele urâte”, devenind original fără a-şi nega predecesorul); 5.„ivirea lui Eminescu a fost posibilă şi graţie „stabilizării limbii”( p. 45); 6. „locul lui Eminescu se datorează apariţiei unui talent ieşit din comun într-un moment istoric care, graţie maturizării limbii şi convenţiei poetice, permitea obiectivarea plenară a virtualităţii lor artistice”(p. 52).

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News