O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

EMINESCU PEDAGOG ( III )

Din studiul  arhivei eminesciene, Toma Chiricuță concentrează   astfel punctele de vedre ale lui Eminescu privind  rolul pedagogului și pedagogia ca știință: „Am avea, în primul rând, preciziunea că PEDAGOGIA, ca toate științele, practice și teoretice, este o știință națională, o știință care caută să înțeleagă și să interpreteze în armonie cu scopul propriu ei, acela al educației, ființa caracteristică a „spiritului național”, iar în pedagogii noștri, și în orice pedagog din lume, Eminescu ar vedea niște „eroi” care lucrează numai pentru națiunea lor, pentru susținerea și înălțarea spiritului național, care se străduiesc spre a aduna isvoarele sucului vieții lor în spiritul public comun și spre a-l aduce pe acesta la înflorire”.

Toma Chiricuță ne îndeamnă să nu privim această aserțiune prin prisma abstractului și a universalului, ci „… cu o adâncă pătrundere obiectivă, cu ajutorul tuturor elementelor  celorlalte ale scrisului lui Eminescu, și mai încolo a celui umanitar”.  Eminescu vorbește despre „cei culți” și „ cei ce știu”: „Cei culți dintr-o națiune sunt cred, care mai dintâi și cu deosebire recipiază cele câștigate pe terenul științei pentru spiritul public, și de aceea  nu-i indiferent  dacă numărul de oameni culți, ce-și apropie știința și rezultatele ei este mai mare sau mai mic”, iar pentru a înțelege spusele lui Eminescu,  plusează Toma Chiricuță: „Înălțimea și demnitatea spiritului național nu se determină numai prin cuprinsul celor știute (în știință), ci și după întinderea numerică a celor culți”.

Eminescu pune raportul dintre știință și cultură, adică dintre „învățați” și „culți” printr-o metaforă: „ Pe pomul cunoașterii, care crește din pământul spiritului național, știința se poate compara cu acele întinse puteri agente,  care sugând și alăptând scot sucurile din adâncimile isvorâtoare și-l trimit modificat în toate ramurile; trunchiul și rădăcinile sunt purtătorii consistenți ai științei, învățații; viața firească, văzută frumoasă și mirositoare în frunze, flori și fructe, este cultura generală”.

Sistematizează din Eminescu autorul Toma Chiricuță: 1) ȘTIINȚA este acțiunea națiunii, săvârșită prin „învățați”, de a se cunoaște și a se prețui obiectiv în sine însăși, ca atare ea este supraindividuală, colectivă, a națiunii și prin aceasta a umanității; 2) CULTURA este individuală, deoarece ea preface sufletul într-un organism, pentru care fiecare experiență e un nutriment .

Atât știința cât și cultura, spune Eminescu în studiul său „Cultură și știință”,   și analizat de Toma Chiricuță, nu dau randament dacă acționează separat și nu sunt folosite în „educațiunea copiilor”: ”… prin știință se răsădește cultura, în forma superioară a educației, dacă e vorba de  vârsta mai fragedă a copiilor națiilor, sau sub forma influenței literare, estetice sau politice, dacă e vorba de vârsta matură a indivizilor, care alcătuiesc ființa națiilor”.

Problematica educației este pusă de Eminescu și în ”Educațiune și cultură” pe care Toma Chiricuță îl descoperă în dosarul 2257 din arhiva Academiei, studiu publicat și în „Opere complete” cu titlul „Despre politica desnaționalizării”.  Aici, Eminescu insistă pe raportul dintre cultură și educație. Explică Toma Chiricuță: „Educația înseamnă cultură, dar cultură e ceea ce  numește Eminescu cu vorba de caracter. Iar cultură înseamnă la rândul ei educație, dar educație a inteligenței. Cultura și educația servesc deci pentru a se defini reciproc, iar amândouă sunt subordonate noțiunii de știință”. În acest studiu, Eminescu  consideră că  o enormă însemnătate o are educația în viață, aici distanțându-se de cugetările lui Schopenhauer, pe care Eminescu l-a citit, lăsându-se influențat de el în creațiile sale literare, aceasta însemnând că el privește educația în funcție de fiecare națiune. Eminescu consideră că școala este, ca mijloc practic,  cel mai puternic factor prin care educația își poate atinge țelurile. Nu este neglijat nici rolul statului. El este cel care trebuie să asigure  căile și mijloacele  de realizare a educației, apărând și valorificând nația.

Din această perspectivă, Eminescu  vorbește despre „statul educativ”, preluând, de data aceasta, și ideea de personalitate în concepția lui Hegel, ca fenomenologie a vieții interne.  Personalitatea, pentru Eminescu,  este „o realitate de ordin ideal cu totul autonomă, ca o valoare în sine, ca o valoare absolută”. Spune Toma Chiricuță, interpretând atent concepția poetului: „Eminescu ajunge la noțiunea de Stat în sens hegelian. Individul trăind în comunitate, și aceasta fiind în esență identică cu ființa lui, va trebui ca și ea  să aibă natura individului singular Oricum această natură a individului singular „e de a fi o personalitate”, comunitatea omenească trebuie ca să ajungă și ea a fi o personalitate. Această comunitate, devenită personalitate, Eminescu afirmă că nu este decât statul”. Corelația  Individ – Stat este făcută de Eminescu pornind de la  trei factori esențiali ai personalității: EUL,  VOINȚA  și FAPTA. Trei diade vor reprezenta această corelație: Eul ar fi „Capul Statului”, voința ar fi Constituția, iar fapta ar fi Administrația. Concluzionează Toma Chiricuță: „Așadar e clar. Statul este națiunea personalizată. Statul constituțional actual, care reprezintă forma cea mai înaltă de personificare a națiilor, este opera , în primul rând a doi factori – școala și economia națională”.  Cu această logică și cu aceste acumulări pornește Eminescu în acțiunea administrativă a revizorului școlar.  Care ar fi, în esență, teoria pedagogică a lui Eminescu gânditorul, înainte de a intra în activitatea practică a administrației școlare ca revizor, activitate ce va urma: „Cultura își îndeplinește funcțiunea ei umană înlăuntrul individului, transmițându-se totuși și dincolo de marginile individului, la masa comunității naționale. Știința, prin eroul ei,  care e omul de știință, „învățatul”, lucrează în chip obiectiv la crearea alimentului spiritual al culturii, pe care îl vor consuma cei culți. Iar din colaborarea tuturor celor culți, sub călăuzirea luminată și obiectivă a „învățatului, se va  clădi munca de necontenită personalizare a individului și a nației, care se numește educație”.

(VA URMA)