O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

EMINESCU PEDAGOG (I)

Am în biblioteca mea volumul  „Activitatea celor dintâi 7 ani ai Școalei Normale de Învățători „M. Eminescu” din Botoșani (1919 – 1926)”.  Are ca autor pe renumitul profesor Tiberiu Crudu, pe atunci și director al școlii.  Volumul a fost tipărit în 1927 la Tipografia  B. Saidman din Botoșani și a aparținut fostului elev al școlii, Alexandru Bălășescu, după semnătura olografă de pe pagina de gardă.  La  pagina 232 se poate citi studiul „Eminescu pedagog” scris de  preotul Toma Chiricuță, fost profesor de pedagogie și germană. Autorul studiului e convins de un fapt: „Eminescu, deși a fost numai incidental, sau mai bine zis accidental, timp de un an de zile, un om al Școalei românești, totuși el și-a imprimat și în acest domeniu, ca orice geniu adevărat, pecetea marii și netrecătoarei  lui personalități”. Continuă Toma Chiricuță: „Așa că dacă azi, dacă îndrăznesc să dau publicării aceste rânduri, o fac în primul rând din puternica încredințare la care am ajuns pe bază de studiu, că Eminescu numără, printre numeroasele fațete a complexei lui personalități, și pe aceea de pedagog.”  La baza studiului a stat, după cum spune autorul în introducere, volumul „Opere complete” tipărit la Iași în 1914 la Editura „D. Ionescu”. În acest volum, Toma Chiricuță a găsit 15 pagini care vizau, sub titlul,   „Fragmente, rapoarte și articole asupra instrucțiunii publice” aspecte ale activității poetului în domeniul învățământului. A continuat cu studiul  arhivei de la Academia Română (20 de volume).  De folos i-a fost și articolul „Eminescu pedagog” semnat de D. Mărăcineanu și publicat în „Convorbiri literare” din noiembrie 1925,  mai ales că punctele de vedere rezonau.

Toma Chiricuță  se oprește la o aserțiune a lui Garabet Ibrăileanu din „Spiritul critic în literatura românească” ( „Eminescu e printre cei dintâi care, dându-și seama de seriozitatea lucrurilor, știe să se mărginească, să se specializeze, conștient de greutatea de a fi desăvârșit măcar într-o specialitate, chiar când îți consacri ei toate puterile sufletești… Eminescu a fost numai poet, căci proza sa este puțină și e poezie în proză. Afară de aceasta a mai fost și un cetățean, care și-a spus părerile, și atâta tot.  Că uneori s-a amestecat, incidental, și în alte ramuri, precum în filologie, aceasta dovedește că el a trăit la sfârșitul epocii oamenilor universali”) pe care nu se sfiește s-o amendeze: „Nu vrem să tăgăduim câtuși de puțin valoarea de prim ordin a lui Eminescu – poetul, pe care o remarcă și d-l Ibrăileanu. Dar nu putem subscrie tot cu aceeași convingere la afirmația că „proza sa e puțină și e poezie în proză”… întrucât din opera lui tipărită, și chiar netipărită, noi mai cunoaștem un Eminescu prozator și în afară de sfera genului poetic; de pildă un Eminescu ziarist, sociolog,  cugetător asupra domeniului dreptului și al culturii în genere, tărâmuri pe care Eminescu a scris mult și lucruri destul de valoroase pentru a fi socotit ca făcând parte integrantă și prețioasă din personalitatea lui.  La fel nu putem să ne mulțumim numai cu afirmația că Eminescu „a mai fost și un cetățean care și-a spus părerile – și atâta tot”, întrucât noi pe baza faptelor și a documentelor, am ajuns la concluzia că Eminescu a fost un cetățean care și-a valorificat convingerile și prin acțiune concretă, vie, organizată…”. Credința lui Toma Chiricuță, privindu-l pe Eminescu, este „… că trebuie să ne lărgim judecata noastră față de  el, considerându-l nu numai ca poet, prozator, ziarist, gânditor filozofic în materie de drept și cultură, ci și ca pedagog, activ și practic, al învățământului nostru românesc.”

Din această perspectivă, autorul se oprește la C. Rădulescu-Motru și la textul conferinței „Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească”, ținută de filozoful amintit în 1911 la Galați și din care reține: 1) „ Timpul, care în genere dușmănește gloriile omenești, s-a arătat a fi cel mai bun prieten al lui M. Eminescu”; 2) „Noi, până azi, ne-am mărginit să-l admirăm și să-l edităm pe Eminescu. Timpul ne cere ca de acum înainte să-l și studiem”; 3) „Un exemplu pentru viitoarea cultură românească: iată ce însemnează pentru noi Eminescu”.

Pornind de la aceste  sfaturi, Toma Chiricuță a purces a demonstra existența unui Eminescu pedagog. Pentru a fi convingător, autorul se oprește la cele trei sensuri ale cuvântului pedagog. Primele două (cel de conducător de copii  și cel de cercetător sistematic al domeniului educației) nu se  pot aplica lui Eminescu decât dacă vrem să exagerăm.  Cel de-al treilea sens poate fi ancoră a demersului fiindcă, spune Toma Chiricuță, „mai poate fi considerat pedagog și omul care datorită culturii largi și multilaterale, pe care și-a apropiat-o dintr-o simplă curiozitate intelectuală, adâncă și continuă, a ajuns să reflecteze într-un chip serios și aspra problemelor educației și care, datorită mai mult unor împrejurări  întâmplătoare, a fost silit ca să lucreze în chip practic și pe tărâmul educației.” Aici este încadrat Eminescu de autorul studiului, pornind de la calitățile  marelui  poet: „O fire înzestrată cu multe și sclipitoare daruri, mai ales de imaginație și inteligență; bucurându-se în tot cursul copilăriei de o aleasă educație sentimemntală și morală în casa părinților, care erau boiernași cinstiți și gospodari din nordul Moldovei; purtat apoi de o neostoită sete lăuntrică după tot mai multe comori de cugetare și frumusețe pe tărâmurile venerabile și vechi ale culturii occidentale, în special ale celei germane; făcând studii de filozofie, drept și literatură la Universitățile strălucite ale timpului, din Viena și Berlin, Eminescu reprezenta pentru timpul său, una din cele mai vaste și mai complexe personalități ale culturii și ale neamului nostru”.

Din   aceste perspective în baza cărora se poate vorbi de un Eminescu pedagog, Toma Chiricuță  conchide: 1) „El a fost un pedagog fără să o știe el însuși”; 2) „El a fost un pedagog în sensul înalt, liber și genial al acestui cuvânt”; 3) „A cugetat asupra problemelor educației, fără ca numaidecât să le îmbrace în terminologia consacrată și adesea pedantă a acestei nobile arte”; 4. „A cercetat  și mai ales a intuit adânc în ființa adevărată și eternă a educației”; 5) „A lucrat numai un an pe tărâmul școlii și învățământului cu atâta entuziasm convins, cu atâta pricepere a realităților și cu o viziune atât de clară a metodelor și idealurilor educației și școlii, încât, fără să exagerăm,  putem să-l așezăm printre ctitorii sufletești ai școlii românești, celei bune”.

Toma Chiricuță crede că pe Eminescu nu trebuie să-l apreciem doar ca revizor școlar  sau ca pedagog practic, ci și pe „Eminescu cercetătorul și gânditorul, pe care îl găsim trăind în însemnările și în studiile lui mai lungi, scrise mai toate nu pentru a fi date publicității, cu orice preț, ci pentru că pe el l-au stăpânit aceste preocupări”.

Autorul articolului pune în evidență avantajele colaborării  lui Eminescu cu Titu Maiorescu, ale sfaturilor acestuia, ale anilor de studii la Viena și Berlin, a funcțiilor de director al Bibliotecii din Iași (1 septembrie 1874 – 1 iulie 1875) și de revizor școlar al județelor Iași și Vaslui (1 iulie 1875 – 1 iulie 1875). (VA URMA)