O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Emil Cioran, în „Caiete I”, despre „a nega”: „În ochii mei negaţia se bucură de un asemenea prestigiu, încât, separându-mă de restul lucrurilor, ea a făcut din mine o fiinţă mărginită, încăpăţânată, infirmă. La fel cum unii trăiesc sub vraja „progresului”, eu trăiesc sub vraja lui NU. Şi totuşi înţeleg că se poate spune DA, consimţi la orice, deşi o asemenea ispravă, pe care o admit la ceilalţi, cere din parte-mi un elan de care nu mă simt capabil acum. Căci NU mi-a intrat în sânge, după ce mi-a pervertit spiritul” (citat preluat de  Adrian Agachi în „Ziarul Lumina” din 26 iunie 2019);

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 5 din 2019, publică un interviu cu Gabriela Adameşteanu. Reţin: 1. „Cartea creşte în tine ca o plantă (citat din memorie), a spus Culianu în interviul pe care i l-am luat în decembrie 1990. O definiţie plastică şi exactă”; 2. „Dacă nu este o plăcere, o „nevoie firească”, scrierea literaturii trebuie abandonată, cât mai repede, în favoarea altor opţiuni, cu adevărat profitabile”; 3. „Scrisul literaturii n-are nici o legătură cu regimul politic (dacă nu eşti cumva în închisoare)”; 4. „Comunismul nu trebuie imaginat ca o perioadă compactă, sunt mari diferenţe între deceniile lui. În anii `5o, publicarea cărţilor nealiniate era exclusă. În `75, când am debutat eu, cenzurarea unei cărţi ţinea de normalitate”; 5. „În comunism, scriitorul avea o anume influenţă, dar şi-o putea pierde în orice clipă”;

Adrian Popescu, în „Ramuri” nr. 6 din 2019,  publică eseul „Blaga şi Clujul”. Reţin: „Aurel Rău a avut privilegiul de a citi primul multe manuscrise ale lui Blaga şi, mai mult, şansa să le discute cu ilustrul lor autor, să aleagă din ele, înainte de a fi publicate.  Aurel Rău îmi povestea starea sa de încântare estetică atunci când a citit excepţionalul poem blagian „Mirabila sămânţă”, în prezenţa lui Blaga, la cofetăria „Pescăruş” („Melody”), conştientizarea valorii literare a textului încredinţat „Stelei” şi, mai mult, generozitatea cu care interlocutorul său îi dăruise manuscrisul”;

Regizorul Aureliu Manea definind poetul: „…loveşte cuvintele cu biciul, de parcă fiecare ar fi o fiară ce trebuie să execute salturi spectaculoase într-un circ uriaş, sub lumina orbitoare a unui far, transcendent, fără odihnă, fără somn”;

Cosmin Ciotloş despre postmodernism: „…astăzi, şi-a pierdut, în presa culturală de la noi, strălucirea de acum un deceniu”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 5 din 2019, publică rezultatele unei anchete cu titlul „Care este cea mai gravă „boală” a cărţilor?” Merită reţinut: Teodor Baconschi: „…creează adicţie, subjugă, farmecă şi ne înalţă adesea mai sus decât am dori, sau decât ne ţin balamalele”; Ana Barton: „Singurătatea. Faptul că nu sunt citite. Stau unele lângă altele, cum stau şi oamenii în metrou, şi sunt singure ca pietrele. Le vezi cu ochii minţii şi-ai inimii. Le vezi singure în depozite neluminate sau în rafturile din spate ale librăriilor, le simţi răsuflările discrete şi amare, te trezeşte strigătul lor mut”; Simona Constantinovici: „Boala cea mai gravă a cărţilor este nebunia. Ies pe neaşteptate din starea de latenţă, părăsesc praful şi răceala bibliotecilor şi se aruncă în mâinile primului venit, ca Ana Karenina în faţa trenului”; Ovidiu Forai: „Nu ştiu dacă este neapărat cea mai gravă, dar sunt sigur că una dintre „bolile” cronice ale cărţilor este aceea că dau dependenţă”; Dan Negrescu: „…cartea este suportul cugetării scriitorului, a autorului ei, deci şi purtătoarea bolii aceluia, devenită cea mai gravă ca inevitabil definitorie”; Marius Vasileanu: „Cea mai gravă boală a cărţilor este aceea că nu sunt citite”; Tudor Călin Zorojanu: „…Marea Maladie  a Cărţilor, gravă, cronică, aproape fatală – aceea de a fi necitite… Nu lăsaţi să se întâmple asta, căci ele suferă cumplit!”;

Nicolae Prelipceanu, în „Ramuri” nr. 6 din 2019: „Nu mai e un secret pentru nimeni că egalitatea, mai precis egalizarea, înlătură posibilitatea libertăţii. Nu poţi fi liber când trebuie să fii egal cu indiferent cine şi, mai ales, indiferent de criterii. Corectitudinea politică, al cărei ton este dat demult, de „peste ocean”, cum se spunea într-o limbă de lemn  apusă, ne-a invadat şi pe noi, încât mă mir şi mă tot mir că încă se mai pun note la şcoli, că se mai lasă corigenţi, repetenţi nu, probabil ca să se edifice pentru a ne conduce patria „spre noi culmi”, evident „de progres”;

Sintagme, termeni, concepte…: „splendidă bâlbâială”(Gilles Delenze); „spiritul din literă” (Gherasim Luca); „dorinţa de a dori” (Sarane Alexandrian); „vânturare fantomatică” (Gabriel Liiceanu); „competenţa sensului” (Gabriel Liiceanu); „statuificarea scriitorului” (Cristian Pătrăşconiu);

Dan Cristea, în “Suplimentul revistei “Romînia literară” nr 5 din 21 iunie 2019, acordă un interviu lui Cristian Pătrăşconiu. Reţinem câteva idei despre poezia de azi: 1. “legat în mod aparte de relaţia democraţie-poezie: democraţia – nu am spus numai eu aceasta – care se traduce printr-o libertate a presei este, într-un fel, o duşmană a poeziei. Oamenii nu mai citesc poezie, citesc presă”; 2. “poezia, cred eu, se simte perturbată de zgomotul infernal pe care îl poate face uneori presa, mai cu seamă presa televizată”; 3. Poezia este pretutindeni, nu numai la noi, o chestiune de nişă”;

Sever Voinescu, în “Dilema veche” nr. 801: “Nu-l mai citeşte multă lume pe Caragiale., poate, dar el are un personaj cu adevărat nemuritor: Coriolan Drăgănescu. Îl văd peste tot locul, îl laud în cafenele, îl citesc peste tot. Armate de Coriolani Drăgăneşti se agită în apărarea libertăţii…”;

Un mic poem scris de Andrei Mocuţa şi intitulat “Poem corect politic”:

“am zărit doi barbaţi

îmbrăcaţi identic

şi i-am

întrebat dacă

sunt cuplu

m-au arestat”;