O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

POETUL „TRIBULUI”  SULIŢA

Se întâmplă adesea ca hotărându-te să scrii despre unii poeţi treci imediat la operă.  La Vlad Scutelnicu nu poţi s-o faci fără, ca mai întâi,  să nu-i  admiri  arta de a se lăsa subjugat de realitate, de a se transforma în robul unui control raţional cu treceri destul de dese în autocontrol exacerbat. Eu sunt convins că are o strategie deliberată în acest sens, o alcătuire de gesturi echilibrate, de compromisuri chiar, şi asta dintr-o frică de a nu transforma Eul în Supraeu şi a-şi neglija Sinele. Calmul său creator, rezultat al unei acceptări de sine, te face să crezi că nu va căuta niciodată un răspuns la o veche întrebarea a grecilor: „totuşi, de unde începe măreţia?”  Fiindcă e clar, conştiinţa poetică a lui Vlad Scutelnicu nu este una egotică, nici mistică, ci una înţeleaptă, regăsită într-o permanentă observare detaşată a înconjurului: „? ce e pasăre şi ce e vis într-un zbor // pe strada mea fiecare pasăre şi fiecare / câine îşi are locul său în arbori / ori în apartamente în aer ori pe pământ / sau în apă ? de ce nu / nu zboară la comandă nici nu latră doar / îşi caută drumul // la fel, oamenii / – aici dă-mi voie să fac introducerea / şi pentru tine şi pentru mine – / au locul lor / nu zboară nu trag la rădăcina copacului / dar îşi duc esenţele mai departe / zilnic negrăbiţi poate doar mai obosiţi / astăzi decât ieri / poate mai fericiţi astăzi decât mâine / am spus: poate / poate mai realişti mâine decât astăzi // …ieri azi mâine / ?unde vezi tu zborul în această ecuaţie… // ?ştii ce cred eu apropo de ce nu au oamenii aripi / cred că / le lipseşte elanul nenăscut al păsării / ea nu are rău de înălţime” („de ce nu au oamenii aripi”).

Antropologul Vintilă Mihăilescu reia într-un eseu de-al său un punct de vedere al etnologului francez Andre-Georges Haudricourt: „Orice obiect, dacă îl studiaţi corect, atrage după sine întreaga societate”. La acest citat m-am gândit când am finalizat lectura  ultimului volum al lui Vlad Scutelnicu „departe de lume în mijlocul lumii” (33 poeme noi, ilustraţii de Elleny Pendefunda, Editura „Contact internaţional”, Iaşi, 2017, „Colecţia  Călătorilor Astrali 35”).  Vlad Scutelnicu a ales un obiect, „vinul de Suliţa” ( „…mai apoi ghioangă a adus o carafă cu vin / roze de suliţa şi de tot mapamondul pentru / cântecul gâtului iar vişinii se întrebau în câte / zile vor deveni / goi / ca damele din playboy…” sau „…acum eu pentru tine / îl sun pe einstein pe firul scurt / şi el îmi confirmă sosirea / dar să am un pahar cu vin de suliţa / din struguri culeşi noaptea, pe răcoare  / căci noaptea încuie aroma în boabe / şi-apoi o răstoarnă în pahar şi în suflet…”). Obiectul acesta  nu e ceva rupt de realitate însă este ridicat la rangul de mit cosmogonic, ca un semn sacru care i-a însoţit pe toţi de acolo şi care, pentru a rămâne în aceeaşi logică antropologică, i-am putea denumi „tribul” Suliţa, însă un trib ce excede deseori graniţele geografice: „astăzi ai vorbit cu prietenii  tăi / cel de la vest se distrează la ziua unui prieten / cel de aici te roagă să vezi când se pescuieşte / la suliţa / cel de la munte caută un loc de casă sub pădure / pe-al patrulea – cel de la est, evident – l-a invadat / un atac de panică „ drept pentru care te apuci să-i citeşti din poemele tale / ceilalţi fuck fiecare ce vor şi aşa mai departe // în curte ares câinele tău / siberianul cu ochi albaştri muşcă lanţul / să-l rupă şi să / da, să ajungă la o pisică neagră / care-l priveşte victorioasă în ochi de la / un metru distanţă / tu / şi ieri şi azi şi mâine o iei de la capăt / aceleaşi tabieturi plicticoase totul sub / aceeaşi / lumină / încercând să-ţi decodifici personalitatea / sau doar un fragment zilnic din ea // copacii grădinii tale dau în muguri / din pământ sare spre cer colţul / verde al ierbii, vine primăvara în suflete şi în lucruri / nimic nou sub soare poate doar / o nedumerire // ? tu ce ai face dacă ai fi muritor”.

Încercând să-i decodăm personalitatea, aspect  invocat  de  poet în acest poem fără titlu,  nu despre Eu în totalitatea lui trebuie vorbit la Vlad Scutelnicu, ci despre acea zonă de profunzime a acestuia, acea parte superioară ce constituie Sinele. Nu întâmplător cele 33 de poeme sunt subordonate unui titlu, unul neobişnuit prin caracterul său diadic, dar puternic ancorat psihologiei autorului: „departe de lume” (Eul) şi „în mijlocul lumii” (Sinele). Rezonând cu tot  ce-l înconjoară (neputinţa  zborului, obiceiurile, cocoşii satului, problematica evoluţiei, calmul unui melc, stăruinţa unui păianjen, mulţimea de vulnerabilităţi, starea de plictiseală, apăsătoarea singurătate, elementele naturale ale Suliţei, curgerea timpului etc. ), Sinele său devine unul social. Cantonarea în „tribul” Suliţa nu este una pe verticală, în genul  marilor sihaştri, ci una pe  orizontală, una kierkegaardiană şi, de aici, după cum spuneam, conştiinţa lui înţeleaptă, una recunoscută  şi, nu întâmplător, i se cere: „!poetule / te-aş ruga să scrii un poem despre / vinul de suliţa…”.  Aspectele îl transformă pe Vlad Scutelnicu în unul dintre puţinii poeţi de azi care nu neglijează faptele banale. Se opreşte în faţa lor încercând să le înţeleagă clipa ce le-a fost dată. Faptei surprinse i se asociază o poveste pe care o „citeşte” într-o cheie personală pentru că poetul crede într-o  existenţă superioară a tuturor faptelor mărunte, precum „despre bobul acesta de apă”: „!? uite vezi / despre bobul acesta de apă / lipit de peretele sticlei undeva mai sus / de nivelul apei din ea nimeni / nu a vorbit nimic // a rămas acolo suspendat ca un alpinist profesionist / care sfidează moartea / privind curios spre abisul din jur // ? care sunt clipele lui de linişte / care este viaţa lui / ce vede el / pe cine doare dacă el peste o secundă ori / peste o zi nu va mai fi // au dispărut imperii şi nimeni nu a întrebat / ? de ce / mult mai demult dinozaurii / au scris o istorie a lor aşa cum o ştim cu toţii / astăzi şi nimeni nu a întrebat de ce // şi eu şi tu şi el / vom merge mai departe întrebându-ne / de ce // astăzi ieri ori mâine / nimeni nu te va întreba / -! asta e sigur – / până unde / până când”. Perfecta cunoaştere de sine, despre care vorbeam, îi permite dese ieşiri  din  „trib” (labirint?) cu scopul de a lupta cu rutina şi a crea irealităţi sau, cum ar spune Salman  Rushdie, în vederea  perceperii întregului tablou: „dacă într-o dimineaţă soarele / ar răsări de la apus / urmând în timpul zilei acelaşi traseu pe cer / dar în sens invers // ce ai simţi tu ce ai pricepe din acest / demers din această logică diferită / nu spun inversă pentru că mi se pare catastrofal // ceasurile zilei ar ticăi tac-tic / ai consuma cina drept mic dejun / şi te-ai întoarce acasă de la serviciu cu spatele / în loc să pleci / ai vedea cum gura ta expiră la loc în ţigară / / iar mâna o pune la loc în pachet stinsă / de fapt neaprinsă şi sigilează pachetul şi-l / aşează pe raftul de  la bibliotecă / (…) / ?ce ar fi / dacă soareşle s-ar plimba pe boltă / precum braţul unui metronom / ! o-zi-aşa, o- zi-aşa, o-zi-aşa, o-zi-aşa / tic-tac, tac-tic, tic-tac, tac-tic / tic-tac / tac-tic / tic-tac…”  („ce ar fi”).

Poezia lui Vlad Scutelnicu e din ce în ce mai profundă, trei aspecte făcând-o să se armonizeze cu Sinele său: o stare narativă accesibilă, autoreflexivitate ce cochetează cu personale principii filozofice şi inteligenţă senzuală.