Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„România literară” nr. 6 din 2022.  Multe elemente de critică a ideilor conţine acest număr  al revistei. Ioan T. Morar  explică ideea lui Alan Macfarlane privind obiceiul numit „five o` clock”, Răzvan Voncu  descifrează, pornind de la Nicolae Manolescu,  „rodul” ca temă centrală în poezia lui Don Cezar (Cezar Ivănescu), Ioan Holban pătrunde în modalităţile lui Ion Tudor Iovian de a „genera existenţă” prin scrisul său, în timp ce Cristian Pătrăşconiu îl ischiteşte pe Andrei Vieru  privind gestul său editorial de a face un „elogiu frontierelor”. Vasile Spiridon se ocupă de „modernul tlburat” H.- R. Patapievici, mai bine zis de o carte a sa apărută în 2019 la „Humanitas” şi intitulată „Partea nevăzută decide totul”. Reiau un citat reţinut de critic de la pagina 253: „Ce vor oamenii de azi? Ce îi preocupă? Ce îi animă? Nimic din tot ce ne-a promis modernitatea. Unde este emanciparea prin raţiune? Unde este maturitatea raţională?  Unde sunt bunurile sufleteşti promise? Ce s-a întâmplat cu educaţia, cu liceul, cu universitatea? Cultura lucrului bine făcut, ce s-a ales de ea*?  Cultul temeiniciei, respectul faţă de frumuseţile făcute cu mâna – ce s-a ales de ele? Praful s-a ales. Toate au devenit contrariul lor.  Ce s-a ales de aspiraţia oamenilor de a-şi asigura condiţii decente de viaţă prin servicii furnizate de stat? Statele au adus în dependenţă şi subordonare societăţile, iar oamenii şi-au pierdut  bunul cel mai de preţ al modernităţii, floarea sufletului modern: autonomia morală. Asta s-a întâmplat.”

În ceea ce priveşte  Eminescu şi spaţiul care l-a ivit,, ici-colo câte o licărire prin interiorul unor articole. Adrian Popescu, în „Zidul a căzut. Marx a murit?”, revine cu obstinaţie  la „scandalul de la Ipoteşti”: „Nu neg talentul poetelor care au provocat scandalul de la Ipoteşti, dar nu sunt convins că tocmai acele texte alese de ele trebuiau citite atunci, acolo, dacă nu se dorea o lovitură de imagine. Cât despre ne-blândeţea noastră, a „bătrânilor poeţi” cum MĂ şi NE alinta un eseist tânăr, nu am ce să-mi reproşez, făcându-mi un sever examen de conştiinţă.” Simona Preda, în „O interesantă sinteză tipologică”, face referiri la  construcţia logică şi structura volumului „Românii şi Europa mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei” semnat de Ovidiu Pecican şi apărut  la „Polirom” în 2021. Constată autoarea  cronicii: „Polaritatea pe care o analizează este circumscrisă celor patru scriitori: Eminescu (ca emblemă a idealităţii), Caragiale (spiritul critic ascuţit şi sceptic), Creangă  (rădăcinile arhaice) şi Slavici (realismul moderat) – care aduc profilului europeanului median particularităţi consistente, adesea contradictorii: idealizarea, umorul,  liricul, drama,  scepticismul, lehamitea.”

Publicitate

„România literară” nr. 7 din 2022.  Acesta este un număr puternic „mihăieşticizat” şi „matematicizat”. Scriu pagini întregi despre cartea lui Mircea Mihăieş, „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (Editura „Polirom”, Iaşi, 2021), Răzvan Voncu, Irina Petraş, Vasile Spiridon şi Cristian Pătrăşconiu.  În acelaşi timp, Horia Gârbea scrie despre gelozie ca motor dramatic. Eseul este ţesut pe conceptul de nomogramă, poligoanele relaţionale fiind baza: pentagon  şi două triunghiuri cu vârf comun (în „D`ale carnavalului”), triunghi fără un vârf(!) (în „Conu Leonida…”), triunghiuri cu o latură comună (în „Năpasta”),  triunghiuri cu un vârf comun fals (în „Tache, Ianke şi Cadâr”), patrulater (în „Proştii sub clar de lună”) etc.  Concluzia lui Horia Gârbea este că în teatru nu prea e loc de tatonări, aşa că poligoanele relaţionale se formează rapid.  Pentru geloziile şi poligoanele relaţionare din nuvele şi romane şi-a rezervat un alt eseu. Cronicarul acestei reviste publică o alegaţie sub titlul „Numere, numere, numere”. Reţin finalul, deşi merită citit tot articolul: „Nu pot să nu remarc un lucru oarecum neaşteptat: absenţa numerelor imaginare  din vocabularul unei epoci în care discursul politic se află pe altă axă decât realitatea, adică, aşa cum se întâmplă cu numerele imaginare în raport cu cele reale. Ne-am crede, probabil, pe altă lume, dacă axele cu pricina s-ar întâlni. Se vede că n-am ajuns la o gândire atât de sofisticată, încât să adoptăm în exprimarea cotidiană tipuri de numere accesibile doar matematicienilor, cum ar fi numerele imaginare.”

Spaţiul botoşănean e prezent prin două nume: Gellu Dorian şi Alexa Visarion.  Primului i se prezintă romanul „Schisme – o tragedie românească” (Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 2021). Ni se spune că romanul este însoţit de o prezentare critică datorată lui Vasile Spiridon din care revista reţine: „Neatras de tehnici narative complicate, Gellu Dorian mizează şi în această carte pe darul povestirii. Romancierul trasează geneza, destinul şi destrămarea unei numeroase familii din arealul Ţării de Sus în decursul ultimelor trei secole. Au fost vremuri frământate de provizorat perpetuu, când tot ceea ce era îngăduit părea a fi şi obligatoriu în cadrul delicatei convieţuiri interetnice. Este o lume românească prinsă între invazii şi exoduri voluntare, între dezrădăcinare şi eforturi de adaptare…”.

Nicolae Prelipceanu  îşi aminteşte „o scenă care a trecut dincolo de spectacolul în sine” şi care îl vizează pe Alexa Visarion: „Cândva, prin 1979, deşi locuiam pe-atunci la Cluj, am avut norocul să văd un spectacol la Teatrul Giuleşti (aşa se numea Teatrul Odeon de azi, având o sală chiar în cartierul care-i dădea numele). Era un Caragiale, „O noapte furtunoasă”. Pusă în scenă de un regizor, tânăr pe vremea aceea, dar, vorba lui Trahanache, de dincolo (adică din „O scrisoare pierdută”), „copt băiat”, Alexa Visarion.” Care a fost scena de final apoteotic pe care a adăugat-o ca un pandant puternic sugestiv regizorul, botoşăneanul Alexa Visarion: „Rică Venturiano, încolţit de Titircă Inimă Rea, de Chiriac şi de ipistatul Nae Ipingescu, se caţără într-un fel de trapă din tavan, prevăzută special pentru această mişcare şi, de-acolo, tânărul pe atunci Florin Zamfirescu, interpretul rolului, agăţat cumva de marginea ei, sfâşie cu cealaltă, vertical, ziarul la care era redactor, „Vocea Patriotului Naţionale, şi le înmânează celor de jos, uimiţi după ce ipistatul oprise  crima ce i se pregătise „studentului în drept şi publicistului”, câte o fâşie, pe care aceştia o luau şi o citeau cu evlavie. „O citeau” e un fel de a spune, de fapt silabiseau sferturile de rânduri care le reveneau fiecăruia, fireşte fără a înţelege mare lucru, cum nici cei mai aprigi hermeneuţi din zilele noastre n-ar înţelege ceva din fragmente de vorbe astfel obţinute.”

Publicitate

Nicolae Prelipceanu explică: „În epocă, Alexa Visarion va fi strecurat aici o parodie la modul în care presa comunistă, „marele conducător” îşi manipulau supuşii. Poate şi la bolboroseala  chiar a preţioaselor indicaţii  pe care Nicolae Ceauşescu le revărsa în nesfârşitele sale „magistrale cuvântări asupra poporului îndobitocit, spre a-l îndobitoci şi mai tare.  Dacă ar fi fost numai atât, însă, poate că aş fi uitat de tot scena, odată cu dispariţia modelului ei ascuns. Dar…mi-am amintit de multe ori această scenă absolut uluitor construită, rod al unei imaginaţii vii şi fără limite, ba, am putea spune din punctul de vedere al realităţii de azi, profetice.”

„România literară” nr. 8 din 2022.  Ioan Holban scrie o cronică la recenta carte a lui Gellu Dorian intitulată „Schisme – o tragedie românească” (Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 2021). Autorul cronicii ţine să precizeze: „Mă despart de Vasile Spiridon care, într-o, altfel,  caldă şi pertinentă prezentare de pe coperta a patra a romanului, scrie că Gellu Dorian este „neatras de tehnici narative complicate”. În fapt „Schisme – o tragedie românească”  e o carte scrisă cu folosirea largă, foarte abilă, a procedeului povestirii în povestire, a tehnicilor romanului epistolar. Naratorul restituie din scrisorile aflate într-o cutie de pantofi cincisprezece ani din viaţa protagonistului. Trece, adesea,  evocările în ceea ce Gala Galaction numea rechemarea trecutului, ţintind o radiografie a vremurilor prin apelul la casetele în care Hilda îşi spune viaţa, pentru ca jurnalistul să o transcrie, cercetând caietul lui Eraclie şi, mai cu seamă, arhivele care asigură carnea şi sângele poveştilor”. În rest, Nicolae Manolescu vorbeşte despre „cealaltă limbă de lemn”, Ioan T. Morar ne prezintă istoria acelui deget din mijloc, acel „digitus impudicus”,  ceva despre „efectul Brâncuşi” etc.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News

Publicitate