O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

21. D. Zeletin, în „Ateneu” nr. 1 din 2006, face o paralelă între Sadoveanu şi Vasile Voiculescu. Continuăm să reţinem: 21. SADOVEANU: „totul este elevaţie” – VOICULESCU: „totul este transfigurare”; 22. „estetul din el rămâne estet” – VOICULESCU: „eticul din el e în veşnică întârziere în a deveni estet, dar în această întârziere îi stă excelenţa”; 23. SADOVEANU: „face din suav notă majoră” – VOICULESCU: „dă materiei suavitatea enigmei”; 24. SADOVEANU: „oficiază riturile în perspectivă, deci pe orizontală” – VOICULESCU: „oficiază riturile în adâncime, deci pe verticală”; 25. SADOVEANU: „e braţul lui Aristotel” – VOICULESCU: „e braţul lui Socrate”; 26. SADOVEANU: „arată adâncimea orizontalului dizolvat în depărtare” – VOICULESCU: „arată adâncimea verticalului stratificat”; 27. SADOVEANU: „poezia prozei sale se aşterne peste lume aşa cum este” – VOICULESCU: „poezia prozei sale urcă asemenea unui abur de răvăşire prin cuget a lumii”;

Ionuţ Iamandi, în „Dilema veche” nr. 782 din 2019,  face o prezentare a cărţii lui Alexandr Zinoviev, „Homo Sovieticus”: „Există în „Homo Sovieticus” parabola cuplului tânăr şi fericit care locuia cu bătrâna lor bunică. La un moment dat, tinerii au constatat că din cauza bunicii, care se încăpăţânează să trăiască, nu prea aveau cum să se dezvolte în apartamentul limitat. Cuplul a conceput atunci un plan de înfometare a colocatarului devenit indezirabil. Planul însă a eşuat. Clănţănind din ultimii dinţi rămaşi, bunica umbla după mâncare prin casă şi, în pofida „tratamentului”, părea chiar mai vioaie şi mai sănătoasă. Abia când un „înţelept” le-a spus s-o îndoape, bunica a murit. În logica binară a lui Zinoviev, Rusia, chiar şi cea sovietică, e tocmai această bunică, ce supravieţuieşte cu puţin. O omoară numai abundenţa occidentală, care-i perverteşte traiul simplu organic. Dar şi în acest scenariu, problema e că unii o ţin minte pe bunică de când era mai tânără şi mai expansivă”;

Simona Preda, în „Ramuri” nr.1 din 2019,  scrie despre cartea lui Jorge Luis Borges, „Tangoul. Patru conferinţe” (traducere din limba spaniolă de Andrei Ionescu, Iaşi, Editura „Polirom”, 2018).  Merită reţinute câteva referiri care privesc acest dans excepţional: 1. „Tangoul este legat indisolubil de Buenos Aires şi de trei personaje: cuţitarul, junele de familie bună şi femeia uşoară, iar anul apariţiei sale ca dans clandestin a fost 1880”; 2. „Tangoul s-a născut în cartierele mărginaşe, în casele de pierzanie de acolo şi iniţial a fost respins de către societate şi considerat un dans vulgar”; 3. „Să ne gândim că lumea ştie puţine lucruri despre această ţară, în afară de două cuvinte. Aceste cuvinte se referă la un om şi la o muzică. Muzica este tangoul, iar omul este gauchoul”; 4. „Anii de apogeu ai tangoului sunt 1910 – 1914”; 5. „primul război mondial va îneca tangoul, dar nu îl va suprima”; 6. „Tangoul ne dă tuturor un trecut imaginar, că ascultând tangoul simţim cu toţii cum, în chip magic, am murit în colţul străzii într-o încăierare”;

La pagina 21 a jurnalului său, „Întoarcerea din Iad” (ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Florentina Toniţă, Editura „Eikon”, Bucureşti, 2018), Camelia Răileanu scrie despre Horaţiu Ioan Laşcu: „Fratele L. îmi povesteşte de înmormântarea lui Horaţiu. Am aflat de moartea lui chiar înainte de operaţie, de la fratele D. dar nu ştiu de ce vestea înmormântării mă cutremură mai mult decât vestea morţii. Înainte de Paşti citeam în ziar despre singura lui carte, „Înălţarea”. Acum s-a înălţat de-adevăratelea. La 19 ani el scria deja dispoziţii finale. El a trăit propria sa legendă. Cred că s-a dus la moarte recitindu-şi „Înălţarea”, aşa cum eu m-am dus la operaţie cântând „Red River Valley”, un trist cântec de dragoste pe care trebuie să-l fi cântat fetele sudiste când le plecau iubiţii în timpul Războiului de Secesiune. Un poet, Grigore Vieru (parcă) spunea că durerea nu e de sânge. Durerea e de ţărână. Diferenţa dintre durerea lui Horaţiu şi durerea mea este diferenţa dintre durerea de ţărână şi durerea de sânge. Horaţiu a fost pentru mine o legendă din anii liceului. Legenda poetului tânăr care ratase reuşita din prima la facultate şi cochetase cu moartea. Eu am intrat în liceu când el l-a absolvit. Şi măcar de-am fi bătut palma, ca la ştafetă. Eu am intrat în facultate când el a absolvit-o. Horaţiu era doar un nume. Profesorii spuneau acel nume. (…) Cu cărarea lui dreaptă, cuminte, în părul şaten nu părea nici poet, nici viitor profesor”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Ramuri” nr. 1 din 2019, publică o cronică la cartea  lui Thierry Wolton intitulată „O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigaţie istorică – Cu pumnul de fier. Călăii” (Editura „Humanitas”, 2018). Reţinem: „E firească, desigur, întrebarea „Cine au fost călăii comunismului?” Iată, sintetic, în cuvintele Thierry Wolton: „Sunt toţi cei care făceau parte din nomenclatura comunistă. Fie conducătorii, fie membri de partid, fie poliţia politică. Cum i-am ordonat? Dacă ar fi să fac un fel de top, un fel de „hit parade” al călăilor din istorie, aş începe cu Lenin – pentru mine, el ocupă poziţia numărul unu şi mi se pare că este cel mai rău dintre toţi. Spun aceasta mai ales că restul călăilor comuniştzi nu au făcut altceva decât să cânte pe muzica pe care a făcut-o Lenin.  Pentru mine, aşadar, Lenin e călăul cel mai crunt din comunism şi după el nu vine  Stalin, aşa cum s-ar putea crede, ci Mao. Şi după Mao Tze Dung, Stalin şi kmerii roşii”;