O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

ÎN DIALOG  CU PROFESORUL OCTOGENAR  NICOLAE  BRĂDĂŢENU, FOST INSPECTOR ŞCOLAR (PARTEA I)

 Georgică Manole: Domnule profesor, viaţa dumneavoastră a fost marcată de traseul Suceava – Vrancea – via Botoşani. Vreţi să-l detaliaţi?

Nicolae Brădăţeanu:  La acest traseu tumultuos, daţi-mi voie să încep cu începutul. M-am născut, vorba lui Stratan, de ziua mea, cu legitimaţia nr. 12. 03. 1943, de profesie nou-născut, în satul meu natal (iertaţi-mi gluma) în familia unor oameni de treabă (la propriu şi la figurat), de fapt în comuna Capu Câmpului, plasa Ilişeşti, judeţul Câmpulung Moldovenesc (am păstrat titulatura din vechea împărţire administrativă), localitate situată pe malul drept al râului Moldova, ceva mai jos de unde legenda spune că s-a înecat nevinovata căţea Molda în primul descălecat, dând şi denumirea de Moldova, un ţinut al muşatinilor care au condus-o cu vrednicie prin războaie de apărare, un ținut vast  ce se întinde astăzi pe teritoriul aceluiași popor cu două state, după cum a hotărât istoria – România şi Republica Moldova.  După şcoala elementară făcută acasă, am urmat cursurile Liceului Teoretic Gura Humorului, cu examenul de maturitate obţinut în anul 1961 (se renunţase la denumirea de bacalaureat). Am urmat F. Ef. F.  Iaşi, apoi completarea studiilor la I.C.F. Bucureşti. Întorcându-mă la Gura Humorului ca profesor de educaţie fizică, având diplomă în regulă, în decembrie 1965, după armata obligatorie.

1. M.: A urmat Vrancea?
2. B.: Vă rog să-mi permiteţi să descriu traseul Suceava – Vrancea, via Botoşani, pentru a respecta cronologia.
3. M.: Avem spaţiu şi timp suficient, deci Botoşaniul.
4. B.: În urma împărţirii administrativ – teritoriale a României din primăvara anului 1968, am optat pentru un transfer de la Gura Humorului la Botoşani, la Institutul Pedagogic de 2 ani şi prima serie a Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga”, continuatorul Şcolii Normale „Mihai Eminescu”, fondată de marele cărturar Tiberiu Crudu. De ce Botoşaniul? Fiindcă la reînfiinţarea sa ca judeţ mi s-a părut a fi cel mai interesant şi mai atrăgător. Cunoşteam foarte bine celelalte oraşe din fosta regiune Suceava, atât ca elev cât şi ca profesor, ca participant la competiţiile sportive care se desfăşurau prin rotaţie. Pe mine m-a atras în mod deosebit arhitectura Botoşaniului, una de tip medieval, ce mă făcea să dau timpul înapoi şi să mă cred contemporan cu trecutul său. Mahalaua, acea pată pe obrazul oricărui oraş, la Botoşani era reprezentată în cea mai mare măsură de casele şi grădinile înfloritoare ale megieşilor, printre care, până spre centru, se ridicau ca adevărate opere de artă casele oamenilor prosperi, deseori cu subscripţii la fondarea unor instituţii şi societăţi culturale. Care din oraşele din fosta regiune mai aveau, la acea oră, un Teatru cu clădire proprie, cu trupe şi stagiuni permanente, unde au jucat mari actori români, la fel şi un Teatru de păpuşi, o Filarmonică, două cinematografe, două licee de mare tradiţie, „A. T. Laurian” şi „Mihai Eminescu”, edituri, publicaţii, valoroase biblioteci, librării, anticariate şi multe alte facilităţi culturale. Să nu uit parcul , o oază de linişte şi recreere, cu lacul cu bărci plutitoare şi poduri arcuite sau cu vestitele foişoare de unde, la ceas de sărbătoare, se auzeau acordurile fanfarelor Garnizoanei şi Filarmonicii. Iată  doar câteva din frumuseţile care m-au atras.
5. M.: Primii paşi ca profesor la Botoşani?
6. B.: Sosit chiar înainte de 1 septembrie, cu aglomeratul tren de seară, în acea forfotă astăzi uitată m-am nimerit în gara Botoşani taman între două epoci diferite: una în care tradiţionalele birje îşi trăiau ultimele clipe şi o alta în care mijeau adevărate taximetre. Tradiţionalist din fire, m-am repezit la prima trăsură, mi-am aruncat bagajele de transfer în spate cocoţându-mă sus pe capră alături de vizitiu, un om cumsecade, calificat la locul de muncă, şi tropa – trop spre Hotelul „Rareş”.  A sosit şi Ziua cea Mare (1 septembrie) când, plin de emoţie, am intrat în biroul directorului Liceului Pedagogic, profesorul Ştefan Dragomir, o mare personalitate a învăţământului botoşănean, domnia sa tot normalist la bază. Momentul în care mi-a strâns mâna, urându-mi succes în calitate de primul titular al catedrei de educaţie fizică, a fost momentul în care am devenit şi eu, cu adevărat, botoşănean gata a-mi pune în valoare toată priceperea în slujba învăţământului din acest judeţ.
7. M.: Episodul Vrancea?
8. B.: Un alt destin. Două judeţe, pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare ca relief, istorie, tradiţie, cultură. Destinul a făcut ca după drumul făcut de Ştefan, acum mai bine de cinci secole pentru a chema la oaste la ceas de primejdie feciorii Babei Vrâncioaia, să parcurg şi eu acelaşi drum în căutarea destinului pe care l-am unit cu cel al profesoarei Victoria Oancea, la 15 ianuarie 1972, lăsând Liceul „Simion Mehedinţi” din Vidra şi pe elevul de atunci, Georgică Manole, fără profesoara de franceză. Ne bucurăm astăzi cu toţii, după doi ani de la nunta de aur, cu Nicoleta, profesoară de pedagogie în Franţa, oraşul Ambert, cu Jean Cristof, inginer, cu cei doi copii, nepoţii noştri dragi, Victor (14 ani) şi Anna (11 ani), cu Tudor şi nora Roxana, manageri la Cluj. Sunt cu toţii sănătoşi, iar noi, bătrânii, ne luptăm să nu le facem mai devreme o tristă despărţire.
9. M.: Ca inspector şcolar?
10. B.: În lumea dascălilor circulă o zicere: dacă nu eşti un bun profesor, te pune director; dacă nu eşti bun ca director, te pune inspector; dacă nici ca inspector nu eşti bun, te ia la minister. Împrejurările au fost cam aşa: într-un judeţ ca Botoşaniul, în care numărul profesorilor calificaţi de educaţie fizică nu depăşea 40, profesori I cum se spune, cu drept de predare la liceu îi numărai pe degetele de la o mână, iar ceilalţi erau profesori II. Pentru postul de inspector, reînfiinţat începând cu 1 septembrie 1971, au fost convocaţi încă din luna august trei profesori: fostul inspector Ioan Livadaru, preşedintele CJEFS, Boris Minteanschi şi subsemnatul, profesor la Liceul Pedagogic. Primul a motivat refuzul prin vârsta apropiată de pensionare şi domiciliul stabilit la Dorohoi. Al doilea a acceptat iniţial dar, când a văzut grila de încadrare prin care pierdea 1000 de lei la salariu şi maşina (un IMS) a renunţat pe loc şi, atunci, a căzut păcatul pe mine. Să fiu sincer, nu mi-a picat rău să ai funcţia de inspector la 28 de ani, dar îmi părea rău după catedra de la Pedagogic unde începusem un experiment cu jocuri de mişcare în aer liber cu elemente de logică matematică,  experiment dus la sfârşit după 1990, la revenirea la catedră în 1993, într-o lucrare publicată la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, în rând cu manualele şcolare (ISBN 973 – 30 – 2366 -3) într-un tiraj de 11 000 de exemplare având ca referenţi pe Vasile Molan (ministru adjunct şi doctor în matematici), pe Vasile Ştefănescu, dar şi echipa de volei-fete a Liceului  (locul I pe zona Moldova) şi care a fuzionat apoi cu Clubul Sportiv Şcolar.
11. M: Alte realizări?
12. B.: Cu cei 40 de profesori calificaţi şi cu armata de suplinitori, împreună cu cei mai inimoşi dintre ei, am reuşit să mai echilibrăm balanţa în lupta cu celelalte judeţe mai bine încadrate, astfel încât ne-am situat şi noi pe locuri onorabile în marea competiţie naţională „Daciada”, obţinând titluri naţionale la oină, tetratlon, minibaschet şi altele. În sportul de performanţă, cu cele trei grupe de începători afiliate la Liceul „A. T. Laurian” cu atletism, baschet şi volei, eram cu mult în urma celorlalte judeţe care aveau două sau trei cluburi sportive şcolare. Astfel că am realizat şi noi două Cluburi Sportive Şcolare, la Botoşani şi apoi Dorohoi, ambele cu personalitate juridică, începând cu 1 septembrie 1972, respectiv 1973. Întrucât după decembrie 1989, la alegeri pentru inspectori, prin voinţa profesorilor am fost reales, în ciuda piedicilor puse de conducerea judeţeană FSN, am reuşit ca prin adresa  nr. 1273 din 15. 02. 1990, cu iscălitura în dreapta, inspector şcolar Nicolae Brădăţeanu, şi în stânga,  inspector general Dumitru Tatarcan (mulţumesc Mitică!) şi cu toată documentaţia prin care Şcoala Nr. 15 Botoşani să devină  cu toată baza materială şi cadre, Liceu cu Program Sportiv cu două clase a V-a şi două a IX-a, am plecat la Bucureşti. Sosit la minister, am intrat direct în biroul noului ministru Mihai Şora, bineînţeles cu sprijinul secretarei (Săru` mâna!), ceea ce mi-a uşurat mult misiunea de a înfiinţa un Liceu cu Program Sportiv la Botoşani. Primul director a fost Aristotel Samoilă pe perioada funcţionării în localul Şcolii 15, apoi în noul local sub conducerile  profesorilor Ioan Huncă, Iuliana Pomparău şi Viorel Cojocaru. Liceul cu Program Sportiv din Botoşani este singura construcţie realizată după modelul palestrelor antice, cu toate dotările didactice şi sportive necesare. (VA URMA)