O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

Iulian Cătălui, în „Tribuna” nr. 527 din august 2024, publică eseul „Postmodernismul în literatură şi filozofie (I)”.  Postmodernismul este considerat curent sau mişcare  artistică şi culturală, declarându-se a avea „neîncredere în metanaraţiune”, adoptă „izolaţionismul regresiv” în comparaţie cu „starea mentală progresivă” a modernismului. Jean-Francois Lyotard consideră că postmodernismul trebuie să atace ideea unor „universalii monolitice” şi să promoveze perspectivele „fracturate, fluide şi pe cele multiple”. În conformitate cu teoreticianul postmodernismului amintit mai sus, rezumă Iulian Cătălui: „Rezultă că postmodernismul, după cum sugerează şi termenul, reprezintă ceea ce a venit după modernism, modernism provenind din latinescul „modo”, însemnând  „chiar acum”, iar „post” înseamnă „după”, astfel, postmodernismul semnifică, în principiu, „după momentul de acum”. Totuşi, formula „modernism” nu era poate cea mai utilă etichetă pentru cultura avangardistă de la începutul secolului al XX-lea, dar avea, indubitabil, o „forţă descriptivă superioară” expresie care i-a succedat. Potrivit istoricului britanic Eric Hobsbawm, termenul postmodernism s-a răspândit în tot felul de domenii care „nu aveau nimic comun cu artele”. Autorul eseului  consideră că trebuie explicaţi doi termeni înrudiţi cu postmodernismul: a) postmodernitatea ( „sau „condiţia postmodernă”, care reprezintă starea sau condiţia economică ori culturală a societăţii despre care se spune că există după modernitate). Conceptul trebuie raportat şi la considerentele care vizează că modernismul s-a încheiat în anii 1980 sau începutul anilor 1990. b) postmodern („deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”, utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate). Doar abordând corect înţelesurile celor trei concepte (postmodernism, postmodernitate  şi postmodern)  se pot aborda secvenţe precum arhitectura postmodernă, literatură postmodernă, filozofie postmodernă etc.

Consultând o bibliografie destul de vastă (Lyotard, John Higgs, Artur Ribeiro,  Mathias Nilges, Ian Buchanan, Daniel Herwitz, Peter Brooker, Arnold J. Toynbee, Peter F. Druker şi mulţi alţii), Iulian Cătălui sistematizează despre postmodernism: 1. „este un termen destul de contestat”; 2. „un concept deosebit de instabil”; 3. „numeşte multe tipuri diferite de obiecte şi fenomene culturale în diferite moduri”; 4. „este un termen exasperant”; 5. „este un truism”; 6. „înseamnă mai multe lucruri deodată”; 7. „mai  degrabă mai multe postmodernisme decât un postmodernism” etc.   Din corpul eseului aleg  o descriere  a postmodernismului făcută de politologul şi psihologul american Walter Truett Anderson. Identificând patru tipologii ale lumii, a descris postmodernismul ca aparţinând uneia dintre ele: a) lumea ironist – postmodernă („care vede adevărul aşa cum e construit social”); b) lumea raţional-ştiinţifică („în care adevărul e  este descoperit printr-o cercetare metodică, disciplinară”); c) lumea social – tradiţională („în care adevărul e găsit în moştenirea civilizaţiei americane şi occidentale”); d) lumea neo-romantică („în care adevărul este descoperit prin obţinerea, atingerea armoniei cu natura şi/sau explorarea spirituală a sinelui interior”).

În acelaşi număr al revistei „Tribuna”, Mircea Arman  publică editorialul „Cultura contemporană între autenticitate şi afirmarea falselor valori”.  Sistematizăm: 1. „fenomenul cultural are, mai degrabă, dimensiunea divertismentului”; 2. „se face confuzia bine întreţinută între acest fenomen al culturii de masă, impersonală şi asimilată divertismentului şi cultura genuină, un atribut al elitelor şi motor al societăţii”; 3. „se remarcă dominaţia nefirească a stângii, aplatizarea valorilor, extincţia culturii de vârf şi afirmarea unei pletore a diletanţilor şi veleitarilor, a intelectualilor de stânga neomarxistă care să acapareze viaţa culturală, istoria şi destinele naţiunilor, mergând pe o falsificare a valorilor care îşi găseşte apogeul în wokeism”; 4. „afirmarea, cu obstinaţie, a falselor valori, inversarea acestora, toate legate de neo şi sexomarxism, progresism şi wokeism”; 5. „se pun în operă dezideratele corifeilor Şcolii de la Frankfurt privind aneantizarea educaţiei ca prim mijloc în afirmarea noii societăţi comuniste”; 6. „accesul profesorilor la gradele universitare nu mai este rodul gândirii creatoare materializată în scrierea de cărţi care să ducă mai departe valorile genuine, ci în tot felul de participări la diferite congrese, apartenenţe la diferite forme de activism social sau nu, mai grav, la diseminarea imposturii curentelor progresismului”; 7. „după anii 1990 impostura şi veleitarismul au ajuns la rang de virtute şi valoare supremă”; 8. „structura educaţională a societăţilor reale tind să capete, din ce în ce mai mult,  forma informaţională, iar realitatea mediată naturală să se confunde cu realitatea artificială a structurilor informatice. Acest fapt a  şi permis, de altfel,  confuzia dată de trecerea mediei spre propagandă, a ştiinţei spre vulgarizarea şi ideologizarea sa, iar a culturii înalte spre prăbuşirea în divertisment”;  9. „În momentul când primitivii din „peşterile informaţionale” vor câştiga lupta cu gândirea critică şi metafizică, prin deja menţionata distrugere a valorilor culturale, educaţionale şi ştiinţifice genuine, se va termina deja cu marea gândire europeană: filosofică, ştiinţifică şi artistică! Este până acolo mai puţin de un pas”;