O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Prin intermediul scriitorului Al. D. Funduianu citesc lunar revista “Cafeneaua literară”, aflată sub directoratul lui Virgil Diaconu. În aceste zile toride mi-am propus să citesc şi cartea aceluiaşi Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Editura “Brumar”, Timişoara, 2008).

Volumul se deschide cu  un cuvânt al autorului intitulat “Cultura şi cultura de masă”, cu evidente tente eseistice.  Virgil Diaconu constată existenţa a două culturi paralele: cultura înaltă şi cultura de masă, despre cea de-a doua afirmând: “…însuşi termenul “cultură de masă” pare a fi o contradicţie în termeni. Dacă o operă, un eveniment, o publicaţie este “de cultură”, atunci ea nu este “de masă”, şi asta pentru că la nivelul masei organul spiritual nu există”. Continuă Virgil Diaconu: “… de masă sunt manelele şi telenovelele, ca unele care împlinesc gustul celor mulţi. De masă sunt filmele indiene şi filmele comerciale americane, care fac bani din naivitatea majorităţii. De masă este cultura de amatori, “Cântarea României” socialiste…”.

Cu toate acestea, Virgil Diaconu va accepta existenţa celor două culturi, CULTURA ÎNALTĂ (high culture) şi CULTURA JOASĂ (low culture). Prima are un anumit grad de superioritae şi este  destinată spiritelor  educate, cea de-a doua, adesea trivială, pe gustul şi aşteptările celor mai mulţi. Pentru diferenţiere, autorul impune conceptul de valoare, aspect care îl determină să clasifice şi modalităţile de expresie ale creativităţii: una cultă şi alta joasă. Există aici şi o sensibilă armonizare cu ceea ce  Lucian Blaga numea “cultură minoră” şi “cultură majoră” şi care s-ar afla într-o evidentă interdisciplinaritate.  Mai trebuie să ţinem cont că eseul  lui Virgil Diaconu a fost scris în 2008, adică acum 16 ani,  iar cercetătorii în domeniu  acceptă că noua realitate culturală a evoluat, la acest fapt contribuind infrastructura tehnologică a comunicării sociale, crescând rolul imaginii.  Astfel că, de la “cultura de masă” s-a trecut repede la concepte precum  “industria culturală”, la “cultura de consum”, la “cultura mozaicată”, ca astăzi să o denumim “cultură media”, neîndrăznind  s-o definim pe cea de mâine, un “mâine”, cred eu, foarte aproape.

Revenind la cultura înaltă, cea care-l interesează pe Virgil Diaconu, acesta trece  la a formula câteva disjuncţii  între cele emise şi modalităţile de receptare: 1. “receptorul operei de artă este mereu inegal”; 2. “receptorul poate fi competent artistic sau nu poate fi”; 3. “opera de valoare, de multe ori este disjunctă cu receptorul, ele alcătuind două lumi paralele”; 4. “fără un rezonator estetic, mesajul operei este expediat în gol”. Concluzionează Virgil Diaconu: “Dacă faci artă, ştii că rezonatorii estetici sunt în mod inevitabil puţini. Şi dacă continui să faci artă, înseamnă că deja ai ales  să te adresezi celor puţini. Şi alegi să te adresezi celor puţini nu pentru că îi ignore pe cei mulţi sau dintr-o motivaţie mofturist-elitistă, ci te adresezi lor din simplul motiv că tocmai ei sunt aceia care îţi înţeleg mesajul artistic, aceia în care limbajul artistic are rezonanţă. Regula este simplă: dacă faci artă, nu vei fi receptat decât de rezonatorii artistici (estetici), care sunt minoritari”.

Privind evoluţia celor două culturi, Virgil Diaconu descoperă o pierdere din autenticitate şi  din mirajul mitologic ale culturii populare, pe când cea înaltă  suportă o alternanţă de câştiguri şi pierderi.  Autorul exemplifică prin opera de artă modernă, ca una specifică modelului de cultură înaltă,  unde “sunt detectabile două mişcări contrare: câştigă în înălţime cu paşi mici prin autori autentici şi pierde prin cedările în faţa culturii de masă, preluându-i tehnicile, limbajul sau temele dominante”. Câţiva vectori care contribuie la degradarea culturii înalte, din perspectiva lui Virgil Diaconu, ar fi: 1. “existenţa şi mişcarea contrară a celor două direcţii din sânul artei înalte – una spre calitate, valoare, şi alta  înspre pseudovaloare”; 2. “existenţa unei creativităţi debile”; 3. “democratizarea forţelor creatoare nu înseamnă, musai, şi eficienţă valorică”; 4. “tendinţa de autoflagelare şi de suicid a însăşi culturii înalte”.

Merită reţinut finalul acestu eseu cu valoare de cuvânt al autorului: “Dar nu atât  caracterul scindat şi eteroclit al culturii contemporane înalte este atât de îngrijorător, cât faptul că în blenoragia evaluărilor postmoderne opera modestă sau ratată valoric este etichetată adesea ca opera de valoare… Din acest punct, chiar că ne întrebăm ce mai este, ce mai poate să fie cultură contemporană înaltă! Ne întrebăm dacă valorizatorii de specialitate ai operei de cultură nu aduc cumva mai multă confuzie în şi aşa plina de problem cultură înaltă…”.

Problematica prezentată în primele 5 pagini, şi expusă aici,  va suporta o dezvoltare pe încă 170 de pagini după următoarea arhitectură: “Orizontul poeziei”, “Destinul literaturii” şi “Critica poeziei”. (VA URMA)