O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE  ÎNSEMNĂRI

Dan Cristea, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2018, prezintă, printre altele, şi două aspecte  mai “speciale ” din viaţa lui Liviu Rebreanu: 1. “…anii petrecuţi de tânărul Rebreanu la Budapesta (1903 – 1906), în calitate de cadet la Academia militară “Ludoviceum”, precum şi cei petrecuţi în garnizoana din Gyula (1906 – 1908), ca ofiţer de honvezi, n-ar fi fost chiar întru totul “inocenţi”.(…). Însăşi “afacerea” cu banii nejustificaţi, pe care s-a bătut atâta monedă şi care a dus la demisia sublocotenentului din armată, pleacă nu de la altceva decât de la o partidă de cărţi. În definitive, ca ultim argument, fiecare om se naşte dotat cu oarece “spirit de aventură”. Rebreanu se pare că l-a cheltuit pe al său, în bună măsură, la vremea tinereţii”;      2. “…în 1912 se căsătoreşte cu actriţa Ştefana I. Rădulescu (Fanny Rebreanu), la căsătorie cei doi declarând că “au împreună un copil”, deşi acesta (Puia Florica) se născuse înainte ca părinţii să se fi cunoscut.. Nu este însă singura “bizarerie” din biografia lui Rebreanu, căci, la fel ca şi la alţi mari scriitori, nici romancierul nostrum nu e lipsit, ca om, de slăbiciuni, de contradicţii sau disimulări. Cu acest capitol, al căsătoriei şi al unei paternităţi straniu asumate, se cam încheie “tinereţea”  lui Rebreanu”;

Dan Cristea, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2018, reţine un citat al lui N. I. Herescu despre Ovidiu: “Ovidiu are pentru noi, românii, o importanţă particulară şi, mai întâi, un interes documentar. În pasagii destul de întinse din “Tristia” şi din “Pontica”, el ne descrie clima, ţinuturile, oamenii de la Tomis şi obiceiurile lor, iată o seamă de informaţii care ne documentează asupra strămoşilor noştri din acele părţi şi din acele îndepărtate ţinuturi. Apoi, un interes sentimental. Ovidiu a murit la Tomis: cenuşa lui, dacă se poate spune, odihneşte în pământ românesc”;

Alex Ştefănescu, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2018, despre Horia-Roman Patapievici: „are o vastă cultură filosofică, ştiinţifică şi literară, pe care a început să şi-o facă încă din timpul comunismului cu o încredere absurdă în viitor”; „cu Horia-Roman Patapievici se poate vorbi despre orice: despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi fericire, despre poezia lui Dante şi spaţiul cu patru dimensiuni, despre condiţia de om şi destinul de român”; „superioritatea intelectuală evidentă, neatenuată printr-o comediei a modestiei (jucată de atâţia oameni de cultură de azi), îi isterizează pe mulţi dintre contemporani”; „Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici aerisesc, prin libertatea lor de gândire şi prin farmecul scrisului lor, cultura română, în care mai persistă miasmele falsei culturi promovate de regimul comunist”; „Horia-Roman Patapievici face o critică radicală (radicală, nu extremistă – ca să ne delimităm de confuzia tendenţioasă de termeni pe care o practică denigratorii de profesie) a modului cum se trăieşte în prezent”;

Simona – Grazia Dima, în “Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2018, vorbind despre poezia lui Mircea Pascariu,  o pune sub semnul “oglinzilor anamorfotice” (“menite a distorsiona chipul real al poetului”);

Mircea Platon, în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 1 din 2018, preluând un citat din Grigore Popa: „Voinţa de sacrificiu naşte numai acolo unde conştiinţa misiunii este vie. Şi este natural să fie aşa. Te sacrifici din generozitate ca zeii sau eroii şi din porunca destinului, care-ţi taie drumul misiunii.  Sacrificiul este privilegiul firilor tari. Cei mărunţi şi meschini nu cunosc tăria poruncilor lui. Sacrificiul e fecund numai când conştiinţa misiunii individualităţii coincide cu cea a comunităţii. Astfel, asistăm la acte de eroism maiestuos şi gratuit, ca tot ce e tragic şi frumos în lume”;

Am citit în ziarul “Lumina” din 28 februarie 2018 un interviu luat de Daniela Şontică scriitorului polonez Enormi Stationis. Cunoscător al limbii şi al literaturii române, reţinem: 1. “Eu mă ocup cu studiul relaţiilor literare între Moldova şi Polonia, în special cu apariţia poeziei culte pe teritoriul Moldovei. În vremea cercetărilor mele, am descoperit că primii cărturari ai voştri, Miron Costin, Mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir, îşi făceau studiile pe teritoriul Poloniei, în colegiile iezuite, unde învăţau latina, greaca, logica, geografia şi chiar polona.  De exemplu, Miron Costin scria şi în limba polonă, el fiind, desigur, fiu de boier cu rădăcini poloneze şi trăind mult timp în Polonia cu tatăl lui. A studiat la Bar, apoi la Cameniţa, am descoperit că relaţiile culturale, literare şi filosofice au fost foarte intense între polonezi şi moldoveni în acea perioadă. Am ajuns la Cantemir pentru că sunt cercetător, dar şi pentru că sunt traducător de literature română veche”; 2. “Divanul…” este, după cum se ştie, prima lucrare filosofică în limba română, dar şi cu o privire religioasă adsupra vieţii, întrucât în acea vreme totul era impregnate de această viziune. În secolul al XVII-lea, dacă vorbim despre filosofie, vorbim şi despre teologie.  Lucrarea lui Cantemir este foarte originală pentru că este plină de disputele medieval: despre timp, suflet, natură în general, conştiinţă, iar autorul ne sugerează superioritatea omului asupra celorlalte finite.  Cantemir face din om un stăpân al lumii. Vorbeşte despre viaţa spirituală, condiţiile biologice ale omului, defineşte conceptele filosofice, alcătuieşte o terminologie filosofică din limba greacă prin limba latină în cea română. De aceea este atât de importantă lucrarea lui, pentru începuturile filosofiei româneşti. Dar prima lucrare protofilosofică în limba română sunt versurile lui Miron Costin, “Viaţa lumii”, dar acolo este vorba despre poezie”;

Bogdan Creţu, în „Contemporanul-ideea europeană”  nr. 3 din 2018, caracterizând interesul cititorului  de literatură  după 1989:  1. „lectura nu s-a mai practicat împotriva unei interdicţii”; 2. „tăcerea, fie alunecarea într-un con de umbră a scriitorilor care nu şi-au adaptat temele şi stilul la specificul noii comunităţi de lectură”; 3. „cititorul caută în cărţi adevărul până atunci interzis”; 4. „lectura este revendicativă sau caută să acopere spaţiile albe ale cunoaşterii trecutului recent”; 5. „au succes parabolele antitotalitare, romanul de sertar şi antiutopia”; 6. „mare interes stârnesc operele şi autorii până nu de mult interzişi”; 7. „are loc recuperarea entuziastă a literaturii exilului”; 8. „încep să circule şi cărţile scriitorilor din Basarabia”; 9. „treptat are loc o sincronizare a literaturii de dincolo de Prut cu cea din România”; 10. „literatura pierde teren, ficţiunea în sine nu mai are căutare”; 11. „cele mai mari succese editoriale ale anilor `90  sunt cărţile autobiografice, memoriile sau jurnalele scriitorilor interbelici, martori ai unei lumi drastice controlate şi instrumentalizate ideologic în timpul comunismului”; 12. „esteticul devine un criteriu din ce în ce mai puţin luat în considerare, fiindu-i preferat eticul. Sau, cum formulează Monica Lovinescu, est-eticul”;