Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Publicitate

Loreta Popa, în „Lumina literară şi artistică” nr. 3 (48) din 2018, preia o referinţă a lui Eugen Simion despre Marin Sorescu: „Am crezut că ironia lui îl va proteja, dar nu a fost aşa. A fost o victimă. A fost linşat de presa românească dezlănţuită. Ciudat lucru. I s-au contestat toate. Nu numai de către cei pe care i-a ajutat şi care au început să-l toarne, ci şi de alţii. Sorescu a plătit pentru asta. A murit la 60 de ani. Un om de o mare delicateţe. Ce reprezintă astăzi Sorescu? Cred că şi-a învins şi adversarii, şi duşmanii. Era un mare scriitor, avea o cotă puternică în Europa. Un poet irlandez care a luat Premiul Nobel a fost prefaţat de Sorescu. Nu e lucru puţin, era tradus peste tot. Scriitorii români nu au acceptat acest succes şi i-au purtat sâmbetele, cum ar zice personajele lui. Sorescu trebuie interpretat într-o notă lirică, nu grotescă.  Vom face de la anul „Zilele Sorescu”, vom chema oameni în ţară, pentru că aceste lucruri sunt importante, unesc comunitatea intelectuală, şi aşa destul de învrăjbită. Nu poţi trece peste ce a adus Marin Sorescu nou în teatrul românesc, iar dacă faci asta e pe socoteala ta.  Talentul lui era atât de evident încât nu a putut fi reprimat.  Scria o poezie cu totul specială, postmodernismul românesc este reprezentat de Sorescu. „Paracliserul” este cea mai fină, delicată dintre piesele lui, scrisă în anii 60, iar spectacolul de la TNB mi s-a părut a fi de excepţie, cu Damian Crâşmaru. O creaţie dramatică extraordinară. Nici o virgulă nu s-a învechit. Are substanţă dramatică, nimic nu este convenţional acolo. Mioriţa pusă în limbajul unei drame moderne. Nu era un om comod, nu rămânea în acelaşi loc, în acelaşi stil mult timp”;

Tudorel Urian, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2018, reţine câteva monograme / sintagme stilistice exprimate de Constantin Abăluţă: Caragiale („realismul cu nuanţe de comic al mahalalei”), Mircea Eliade („cu misterele fireşti”), Mateiu Caragiale („pitorescul nostalgic”) şi Urmuz („absurdul”).

 În aceeaşi revistă, „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2018,  Simona Grazia-Dima reţine, la rândul său, câteva  monograme / sintagme stilistice exprimate de Maria Pilchin: Marin Sorescu („poet al corporalităţii”), Marin Damian („poet al naturii arhetipale”), Maria Şleahtiţchi („o Evă la curent cu istoria literaturii de la origini până azi”); Călin Vlăsie („o simbolistică aproape kafkiană a zburătoarelor ermetice”), Arcadie Suceveanu („lirism thanatic”), Nicolae Spătaru („belicos”), Nichita Danilov („căutând o mistică ţară”) etc.

Publicitate

Alex Ştefănescu despre Monica Lovinescu: 1. „captivează prin fervoarea gândirii critice”; 2. „nu a denigrat niciodată poporul român”; 3. „rămâne o apărătoare convinsă şi competentă a specificului literaturii”; 4. „esenţa activităţii critice o constituie dezideologizarea literaturii”; 5. „se amestecă până peste cap în vârtejul de mistificări creat de propagandiştii partidului comunist şi separă literatura de ideologie”; 6. „susţine o literatură necomunistă”; 7. „nu a trădat principiul autonomiei esteticului”; 8. „campania ei de susţinere a generaţiei lui Nichita Stănescu exprimă entuziasmul provocat de constatarea că literatura începe să-şi regăsească, în România, identitatea”; 9. „identifică şi sancţionează infiltrarea (igrasioasă) a ideologiei comuniste în textul literar”; 10. „nu confundă valoarea literară cu atitudinea politică”; 11. „s-a aflat permanent în conflict deschis cu impostura”; 12. „se remarcă prin tensiune intelectuală şi inventivitate stilistică”; 13. „se aventurează în exprimarea unor idei care altora li s-ar părea de neexprimat” etc. (vezi „Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2018);

 Cele 10 nevoi umane, propuse de Solomon Marcurs, „în contextul în care educaţia formală de la noi pare să fie într-un tot mai acut dezacord cu aşteptările societăţii romăneşti”:

Publicitate

1. „nevoia de a da un sens vieţii la nivel elementar”
2. „nevoia de împrospătare”;
3. „nevoia de întrebare şi de mirare”;
4. „nevoia de îndoială şi de suspiciune”;
5. „nevoia de greşeală şi de eşec”;
6. „nevoia de joc”;
7. „nevoia de identitate”;
8. „nevoia de omenesc şi de omenire”;
9. „nevoia de cultură”;
10. „nevoia de transcendenţă”;

Mircea Anghelescu, în „România literară” nr. 28 din 2016, despre canon: „Nu cred că există un canon decât în sens virtual sau, în cel mai bun caz, există un canon şcolar, generalizat apoi tocmai prin faptul că este propagat prin intermediul unei instituţii care cuprinde aproape totalitatea persoanelor neformate încă la vârste tinere. Fiecare generaţie îşi schimbă şi ea, destul de vizibil, preferinţele şi formează un nou canon pe care încearcă să-l impună, sprijinindu-se pe vechiul canon sau combătându-l”;

Alexandru Surdu, în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 1 din 2018, publică eseul „Semnificaţia pentadică a morţii în balada „Mioriţa”. Reţinem: 1. semnificaţia „naturalist-animalieră” a înhumării („în apropierea stânii pare cea mai firească pentru sufletul simplu al unui păstor. Aceasta este latura realistă a înmormântării, o înhumare obişnuită, ca şi când totul ar fi decurs normal în astfel de împrejurări, fără resentimente faţă de ceilalţi păstori sau ale acestora faţă de răposat); 2. semnificaţia „acustico-muzicală” a înmormântării („revine întru totul oiţei, care ar trebui, de data aceasta, nu să-i spună cuiva, ci să-i pună ea însăşi la cap un fluier (de fag, de os, de soc pentru rimă cu drag, duios, cu foc”); 3. semnificaţia matrimonială a înmormântării („nu mai are nicio legătură cu primele două semnificaţii, ci plasează acţiunea în plină tradiţie populară a ritualurilor de moarte = căsătorie, frecvente la decesul junilor: cu mireasă, fârtaţi şi surate, naş şi naşă, şi chiar cu petrecerea finală de pomenire. Numai că, în baladă,, oiţei i se cere să spună altceva, să ascundă moartea şi să relateze numai nunta, o nuntă împărătească, de poveste, „c-o mândră crăiasă”); 4. semnificaţia cosmică a nunţii împărăteşti pare fără limite („mireasa este a întregului univers („Soarele şi luna mi-au ţinut cununa”). Apar nuntaşi, preoţi şi lăutari (brazii, munţii, păsările) şi „stele făclii”. Elevaţia poeziei marchează punctul culminant, fiind un fel de oglindă a fericirii care ar trebui să-i cuprindă pe mire şi pe mireasă  într-o căsătorie ideală, „o nuntă-n cer”, asemănătoare logodnei de Dragobete, sub oblăduirea ocrotitoare a iubirii zeificate. Doar atâta că dragostea ideală , pe care o trăieşte şi ciobănaşul nostru în extaz, uitând de ameninţarea morţii, nu durează decât o clipă, cât căderea unei stele care se stinge pentru totdeauna”); 5. semnificaţia maternală a morţii junelui („ este ca un fel de lovitură de zidul dur al realităţii, de trezire din vis şi fabulaţie, căci junele cioban vede parcă aievea: „Măicuţă bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând, / Pe câmp alergând…”, care îşi strigă durerea pentru pierderea feciorului drag, pe care îl descrie ca pe cel mai frumos odor al lumii”);