O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

POEME PENTRU GESTIONAREA GÂNDURILOR

Citesc o carte, “Verros – o insulă de-albastru” (Editura “Casa Cărţilor”, Baia Mare, 2024), autoare Maria Donan. Pe cele aproape 400 de pagini, poeta ni se deschide ca şi când ai avea în faţă întreaga psihologie a unui gând (“Gânduri multe! Multe gânduri / lăstărite printre rânduri / prind în pieptu-mi rădăcini / şi îmi cresc păduri de spini”). Maria Donan este o alcătuire transparentă de gânduri care încearcă  a se descrie sub forma unui monolog cristic izvorât din înaltul sentiment al smereniei creştine. Având ca suport elemente biblice, gândurile poetei se instalează în poezie aşa cum un trandafir şi-ar pune când petalele, când ghimpii în acţiune.

Una din situaţiile pe care poeta încearcă s-o rezolve este aceea a gândurilor invazive: cireşii se coc în trupul său, printre gânduri gerul înfloreşte flori de gheaţă, fenomenele naturii se insinuează ca nişte simfonii obligând-o să descopere  alte faţete ale fenomenelor, Prometeu îi umblă prin sânge, permanenta senzaţie că sângele devine apă, lacrimile se retrag în poetă făcându-şi un nou traseu, viscole fără urme de zăpadă îi trec prin corp, grâul încolţeşte în propriu-i trup, groaza i se infiltrează în carne, primăvara, ca o coasă, taie în carnea vie a poetei etc. Poezia şi Prietenii, scrise cu majuscule, sunt două modalităţi de a ieşi de sub teroarea gândirii excesive. Ei îi asigură acel înveliş protector: “Ce s-ar face trunchiul fără scoarţa sa, / chiar de rădăcina e adânc în sol / şi-nfrăţită-n sevă cu acea perdea / de salcâmi puternici, cu ingratul rol / de-a struni nisipuri să n-o ia din loc? // Ar muri desigur, prins în timer-joc / de scrijiletură – jupuit de viu; / îi aud bocitul, chiar acum când scriu, / şi trăiesc sincopa sevei fără rost… // Voi, iubiţi Prieteni, sunteţi şi mi-aţi fost / scoarţă protectoare, caldul adăpost / pentru tot ce cântă în lăuntrul meu… // Numai împreună vom putea mereu / să aducem sevă frunzelor din ram… // Bunii mei Prieteni! Scoarţa mea-balsam…” (“Scoarţa mea- balsam”).

Pentru Maria Donan, gândul este un dar divin. Întregul volum este rezultatul ieşirii, prin poezie, de sub efectele ruminaţiei, de a o ţine sub control. Categoric, „Verros – o insulă de-albastru” este o carte despre  gând şi prelungirea sa în idee, unde îşi găseşte loc tot Universul, remarcându-se şi sentimentul iubirii: „Derutant! / Bizar! Minune! / Nu mai ştiu ce mi se-ntâmplă! / Talpa mea devine / abur! / Şi se-nalţă-ncet spre… / tâmplă / ca o ceaţă din Genune! // Mă apasă greu / călcâiul / prin trăiri! Prin raţiune! / Prin celulele nebune / de durere! / De iubire! // Tâmpla mi-e mai grea / ca piatra / şi îmi sfâşie-n cădere / Inima – // Fierbinte-i Vatra! / Arde gândul în tăcere…” („Cuantica iubirii”).

Dincolo de gând trebuie remarcat respectul faţă de cuvânt al poetei şi faţă de cei care au dat cuvântului importanţa cuvenită. Maria Donan se risipeşte din când în când prin poezie, pleacă din ea spre o „insulă de-albastru”. Se simte cum cineva nu-i deschide larg uşa  cercului egret care înglobează albastrul metafizic, astfel că şi-a inventat propriul său tărâm, Verros, cuvânt valiză dat de Vers şi Eros., locul unde printre ierburi cresc şi trandafiri albaştri, unde „cohorte de fluturi coboară din stele”. În Verros, Maria Donan este mesteacăn alb în gerul iernii, permanent preocupată să izgonească moartea, observând disperare chiar şi în frunzele care cad. Se mai crede poeta  un curcubeu într-o daltonistă lume, dar şi căutătoare în zadar de praf de stele. În Verros-ul Mariei Donan, viaţa e zgomot şi iubire, iar femeia este un foc între alb şi verde.

Tărâmul inventat de poeta în discuţie  se supune unui timp  a cărui scurgere este bine explicată de metafora „mirabila clepsidră” introdusă printr-o filiaţie cu „mirabila sămânţă” de către Valeriu Stoica: „Ceea ce se scurge prin fanta care desparte cele două spaţii ale clepsidrei este altceva decât materia fragmentată în cristale de nisip. Este însăşi viaţa. Adunată în materia vie a cuvintelor, care-şi schimbă veşmintele în trecerea dintr-un spaţiu în altul. Măsură a timpului, trecerea este şi un proces de metamorfoză”. La Maria Donan  ticăie ceasul „tic-tic”, timpului, ca o felie de tort a vieţii, îi dispare graniţa de fier, orele aleargă sângerând, cuvintele curg secundă cu secundă, iar ceasurile nu au timp însă, permanent, îi ţin calea vrând să-i vorbească.

Să remarcăm o bună gestionare a gândurilor a acestei poete, „femeie ce arde sub pleoape cortină”.