O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Am citit o carte de poeme cu un titlu brâncuşian: „Forma păsării” (Editura „Axa”, Botoşani, 2012). Autor: Florentina Toniţă. O citesc relativ târziu, dar am rămas încântat de modalităţile folosite în armonizarea a două tendinţe: cea conservatoare şi cea modernistă. Reţin câteva versuri: 1. „chipul mamei îmbătrânind ca o sărbătoare în strană”; 2. „forma păsării cuprinde înlăuntrul în trup”; 3. „despre iubire şi îngeri e bine să taci”; 4. „la marginea lumii suflet răpit caut odihnă”; 5. „fereastra împarte biserici la trei”; 6. „e de ajuns să înfloreşti o dată, a doua oară repeţi cuvintele”; 7. „mai am lacrimi doar pentru o jumătate de ochi”; 8. „să vorbeşti despre Dumnezeu la o cafea e ca şi cum ai visa în plină amiază”; 9. „poeţii nu ştiu iubi, poeţii înmormântează fete albe în cămăşi largi”; 10. „iubiţii aruncă în copaci poeme uscate”; 11. „fata care plânge calcă în picioare fericirea lumii întregi”; 12. „în loc de ochi două sfeşnice aburind”; 13. „în lanul cu maci anul acesta a năpădit tăcerea” etc.;
Citesc o carte deosebită scrisă de Horia Vicenţiu Pătraşcu: „Idealul valah” (Editura „Contemporanul”, colecţia „Istoria mentalităţilor”, Bucureşti, 2017). La pagina 30, autorul introduce termenul de „emigrand” / „emigrând”, reprezentând „individul pentru care posibilitatea stabilirii într-o altă ţară decât cea de baştină constituie nordul busolei sale existenţiale”. Explică autorul: „Termenul l-am construit având în minte termenul analizand din psihanaliză (en. analysand, fr. analysant). Spre deosebire de alte cuvinte, precum „analizat”, „pacient”, „client” unde persoana care urmează o terapie este văzută / înţeleasă ca obiect asupra căruia îşi exercită ştiinţa psihanalistul, analizandul este înţeles ca persoană activă, implicată, participantă la propriul proces de analiză. Acest gerunziu face evidentă dimensiunea vie, dinamică, în desfăşurare a procesului analizei, faţă de ceilalţi termeni care semnifică analiza din perspectiva unui proces deja încheiat, deja consumat. (Îi mulţumesc profesorului Vasile Dem. Zamfirescu pentru explicarea acestor sensuri). Dacă nu s-ar prefera calcurile lingvistice, echivalentul românesc ar fi analizând(ul), iar în loc de emigrand am folosi emigrând(ul)”;
Reţin din „România literară” nr. 7 din 2018 un poem al poetului, eseistului şi traducătorului de origine kurdă Cemal Sureya: „De vie aţi îngropat primăvara / Frunzişurile nu le-am mai găsit înverzite / V-au plăcut doar mirosurile frunzelor moarte / De vie aţi îngropat primăvara // De vie aţi îngropat vara / V-aţi bucurat de ea asemenea oricărui început / A fost la fel de dulce şi v-a plăcut / De vie aţi îngropat vara // Toamna aţi îngropat-o de vie / Ciorchinii aşezaţi în palme nu v-au plăcut / I-aţi călcat în picioare / Toamna aţi îngropat-o de vie // Iarna aţi îngropat-o de vie / Nu v-au plăcut străzile ei cu bazaruri / Împodobite ca nişte buchete / Iarna aţi îngropat-o de vie” („Patru anotimpuri”);
Nicolae Prelipceanu, în „Ramuri” nr. 2 din 2018, despre Domnişoara Cucu: „personajul Domnişoara Cucu din piesa lui Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, a fost multă vreme un prototip al persoanei încuiate, care încearcă să încuie societatea din jurul său cu pudibonderia şi cu severitatea sa ridicolă. Azi, Domnişoara Cucu este uitată. E uitată la noi, dar a scos capul în lumea largă, cea care dă direcţia tuturor, chiar fără a mai purta neaoşul nume românesc. Pentru cine nu-şi mai aminteşte, Domnişoara Cucu este o profesoară acră şi severă, de la liceul de fete din micul orăşel unde se petrece acţiunea piesei lui Sebastian, care venea la gară de câteva ore pe zi, ca să prindă elevele ce-şi fac semne (nepermise) cu domnii din trenul Bucureşti – Sinaia (că orăşelul se găsea pe acea linie), le urmărea dacă merg la cinema şi dacă le prindea acolo, pac, o eliminare, sau dacă poartă numărul matricol la uniformă şi alte asemenea fleacuri prin care ea înţelegea păstrarea moralei”;
Reţin din Nichita Stănescu: „Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde / ochiul / pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza / în orbită un zeu / şi el va sta acolo, împietrit, iar noi / ne vom mişca sufletele slăvindu-l… / Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini”;
Maria – Ana Tupan, în „Contemporanul. Ideea Europeană” nr. 1 din 2018, punând întrebări: „Unde este însă monumentul victimelor comunismului din capitala României? Timorate de un regim totalitar, de ce să ne mirăm că elitele politice rămân aservite hegemonului, oricare va fi fiind acesta? De ce nu există un capitol dedicat tragediei elitelor româneşti din anii postbelici, enormei risipe de inteligenţă şi creativitate din cauza exterminării, eliminării din viaţa socială prin întemniţare, marginalizare, politici de personal?”
Ioan Petru Culianu despre comunism: „Oricât de importantă ar fi fost pentru noi perioada comunistă, cea cuprinsă între anii 1948 şi 1989, la nivelul istoriei literaturii noastre ea nu va reprezenta decât o paranteză nefericită, o pată neagră cum au existat atâtea în istoria umanităţii. Acestui interval de maladie a spiritului viitoarele istorii îi vor consacra doar câteva rânduri”;
Gabriela Gheorghişor , în „Ramuri” nr. 2 din 2018, reţinând o serie de monograme stilistice dintre cele exprimate de Mihai Zamfir: Arghezi („scriitură metaforică”), Pillat („sub zodia clasicismului fundamental”), Blaga („tehnica spusului pe jumătate”), Bacovia („monotonia programată”, „insertul şocant”), Rebreanu („scriitură cenuşie”), Papadat-Bengescu („impresionistă”, „cu franţuzisme”), Mateiu Caragiale („limbaj artificial”), Ion Barbu („discursiv-oriental”);
Reţin din „Ramuri” nr. 2 din 2018 poezia „Cântec simplu” scrisă de Gabriel Chifu, o poezie care mi se potriveşte perfect: „Într-o zi, mama s-a oprit / şi eu a trebuit să urmez drumul / în locul ei. / Aşa a înaintat ea, cu paşii mei, / aşa a privit lucrurile ea, / cu ochii mei. // Într-o zi, şi tata s-a oprit, / iar eu am mers mai departe în locul lui. / Şi el a ajuns până unde am ajuns eu, / şi el a continuat să vadă lumea / cu privirea mea. // Cât voi mai fi în stare, am să-i ajut: / aşa, prin mine, / să simtă şi ei vântul îmbătător cum adie, / prin mine, ploaia de seară să-i ude răcoroasă, / şi tot prin mine / zorii să se verse peste ei, torent, / să-i ia, să-i spele, / să-i curăţească, / înluminându-i.”
Artistul fotograf Răzvan Voiculesu despre ţărani, într-un interviu dat lui Cristian Pătrăşconiu şi publicat în „Ramuri” nr. 2 din 2018:
- „unii lucrează cu mâinile, unii nu”;
- „geografic, nu au nevoie de prea mult spaţiu”;
- „lumea lor, fizic vorbind, nu e deloc mare”;
- „în privinţa timpului, nu ceasul nostru, al celor de la oraş, nu telefonul mobil sunt ceea ce le cadenţează existenţa”;
- „reperele lor nu sunt ale noastre”;
- „felul lor de a respecta timpul este radical diferit de felul nostru de a lucra cu timpul”;
- „au un mod special de a înţelege lucrurile materiale”;
- „bucuria lor de a se vedea cu alţi oameni stă pe alte coordonate şi e altfel”;
- „sufleteşte, la ei e altceva decât la noi”;
- „marile călătorii ale vieţii lor au fost la patru sate mai încolo”;
- „până când îşi dau drumul, scoţi greu ceva de la ei”;