Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Iulian Talianu, în „Tomisul cultural” nr. 12 din 2017, despre postmodernism: „Sunt furios, pe de altă parte, că postmodernismul anilor din urmă a îndepărtat cu totul cititorul de  scriitor, de literatura scrisă în limba română, deşi numai partea spirituală din noi are viitor (nu partea materială, trecătoare).”

Publicitate

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 727 din 2018, despre mincinoşi: 1. „spune exact ceea ce ştie că nu este adevărat”; 2. „ştie bine că afirmă ceea ce nu crede”; 3. „simte tensiunea dezacordului între ceea ce spune acum şi ceea ce crede ori ceea ce a spus cu altă ocazie şi trece peste ea”; 4. „nu este calm şi nici senin, de aceea, minciuna poate fi detectată cu aparate care citesc ritmul cardiac”;

Sorin Lavric, în „România literară” nr. 3 din 2018,  publică o cronică a ideilor la cartea „Creştinismul românesc. Studii istorico-filologice” de Alexandru Niculescu. Sunt reţinute cele cinci etape ale evanghelizării (creştinării) noastre:  prima etapă de creştinare – „se petrece în secolele III-IV în Dobrogea (Scythia Minor) sub influenţa misionarilor elini, al căror aplomb prozelitic are efect mai ales asupra păturilor culte autohtone, ştiutoare de greacă veche. Se petrece o creştinare de sus în jos, dinspre aristocraţie spre plebe, invers faţă de protocolul de care a ascultat pătrunderea creştinismului în Roma, unde protipendada a fost ermetică la învăţăturile lui Hristos”; a doua etapă de creştinare –  s-a petrecut în sud-vestul Daciei cucerite de romani (Drobeta – Sarmisegetusa – Transilvania), în secolul IV. Limba de contagiune a fost latina, iar misionarii nu erau propriu-zis misionari, ci mercenari, negustori sau daci proaspăt convertiţi. Acum, schema creştinării de jos în sus a fost respectată, valul atinge păturile inferioare ca apoi să urce spre clasele nobile”; a treia etapă de creştinare – în secolele XI-XIII, în nordul Dunării, avându-i ca protagonişti pe slavii din ţaratul proto-bulgar”; a patra etapă de creştinare – prin influenţa crescândă, începând cu secolele XIV – XV a Patriarhiei Constantinopolului. Se intră în perioada de bizantinizare a românilor, bulgarilor şi sârbilor”; a cincea etapă de creştinare –  priveşte misionarismul catolic din Transilvania secolelor XIII-XVI, când confesiunea occidentală de limbă latină intră în coliziune cu cea orientală de limbă greacă. De o parte, pătura dominantă a maghiarilor catolici şi a saşilor protestanţi (după Reforma lui Luther din secolul XVI), de cealaltă parte, pătura freatică a românilor ortodocşi”;

Publicitate

Emil Belu, în „Dilema veche” nr. 729 din 2018,  reproduce în eseul său, „Secretul veşniciei”,  un citat din Constantin Noica despre „Biblie”: „Îmi place începutul Bibliei. Dumnezeu face lumina şi apoi vede că e bună. Face uscatul şi apele şi vede că sunt bune.  Numai la om nu vede asta. Să fi fost de la sine înţeles? În orice caz, întâi creează şi apoi stă să judece. Numai noi, leibnizieni înnăscuţi, cerem ca programul să preceadă fapta”;

Conceptul de „Dataism” ca o nouă „religie”: „Nici creştinism, nici islamism, nici budism,  ci un nou „crez” determinat de noile tehnologii, de inteligenţa artificială şi imensitatea bazelor de date O rupere semnificativă de nivel, o trecere de la viziunea „homocentrică” la viziunea „datacentrică, în fond o transferare a autorităţii de la om la algoritmi” (Emil Belu după Yuval Noah Harari);

Horia V. Pătraşcu despre timpul lecturii:  „Este simptomatic, că există o reverie comună asupra timpului lecturii. Oamenii îşi imaginează că vor citi cărţile strânse în decursul vieţii „la pensie”, „la bătrâneţe”. Adică exact invers de cum procedează Don Quijote”;

Publicitate

Vintilă Mihăilescu, în „Dilema veche” nr. 730 din 2018, despre Eminescu: „Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier” – spune Eminescu reticent faţă de aceeaşi „artificialitate” a modernităţii şi destrămare a comuniunii cu natura şi a comunităţii tradiţionale dintre oameni”; 

Marco Lucchesi, poet, romancier, eseist şi traducător brazilian, referindu-se la Eminescu: „Acum câţiva ani am propus într-un ziar românesc din Craiova să creăm un paşaport haitian. Eliade a scris un studiu foarte important despre Camoes şi Eminescu, cu alte cuvinte, despre extremităţile cuvântului nostru latin. Sper să înfiinţez acel pod peste Ocean între cele două ţări şi, bineînţeles, Academia Română va juca un rol foarte important. Trebuie să rămânem împreună şi să ne inspirăm dintr-o sursă cu rădăcini comune, să descoperim cât de important va fi dialogul dintre fiii lui Camoes şi ai lui Eminescu” (vezi „Dilema veche” nr. 730 din 2018); 

Andreea Vlad, în „Dilema veche” nr. 730 din 2018, despre  omul modern: „Oricât s-ar confrunta cu „dezvrăjirea” lumii, omul modern va tânji mereu după revelaţii primordiale, care nu vor dispărea niciodată, indiferent de cât de avansată tehnologic ar fi o societate (Eliade). Mai mult, precizează Eliade, sacralitatea invadează camuflat profanul, spre exemplu prin mit, căruia tot el îi identifică o imensă posibilitate de a fi povestit, graţie cinematografiei”; 

Daniel Cristea-Enache, în „România literară” nr. 7 din 2018, publică o cronică la cartea „Eminescu, poem cu poem” de Alex Ştefănescu. Reţinem un punct de vedere: „… văd lucrurile diferit faţă de Ştefănescu în ceea ce priveşte frazele „complicate şi silnice”, stilul „declamativ – romantic”, versurile „încărcate excesiv”, câte o introducere „încâlcită”, câte o strofă „melodramatică” sau „artificială”. Ele îmi par nu defecte ale textelor lirice eminesciene, ci caracteristici ale romantismului care, el, aşa este: melodramatic şi încâlcit, artificial şi excesiv. Ar fi, de altfel, inexplicabil ca un poet cu geniu în „purificarea „ versului (comparat de critic cu Brâncuşi) să facă poeme  lungi şi „declamative” din eroare şi nu din chiar miza poemelor respective. Unde are dreptate autorul în critica făcută versurilor eminesciene este la cele din faza de primă tinereţe.  „La mormântul lui Aron Pumnul” e, într-adevăr, un text declamativ din nepriceperea junelui poet şi nu din arta rafinată pe care el o va stăpâni curând”;