O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Citesc o carte foarte bună, o construcţie critică a lui Theodor Codreanu, intitulată „Lumea românească în zece prozatori” (Editura „Contemporanul”, Bucureşti, 2017).  Redau din acest volum câteva din multele citate selectate de autor: 1. „trăirea-tip, rotatorie, ca amor fati, este, la Eminescu, încercarea, care este arheală. Dacă la Schopenhauer se ipostaziază, negativ-ontologic, în voinţa oarbă, la Nietzsche se pozitivează în voinţa de putere, iar la Eminescu în dor nemărginit” (Theodor Codreanu); 2. „Marii romancieri sunt romancieri filosofi, adică contrariul romancierilor cu teză” (Albert Camus); 3. „Actul rostirii cinice se produce cu „agresivitate” ( Peter Sloterdijk); 4. „Cinismul modern se recomandă ca fiind acea stare a conştiinţei care urmează ideologiilor naive şi emancipărilor” ( Peter Sloterdijk); 5. „De s-ar întoarce pe pământ Mântuitorul  şi văzând destrăbălarea şi corupţia clerului, i-ar alunga din Biserică pe numeroşii ei farisei”(Lev Tolstoi); „Dacă, dintr-o dată oamenii ar înceta să imite, toate formele culturale ar dispărea”(Rene Girard); 6. „cele patru stadii ale partidului comunist: a) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; b) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; c) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; d) revine la putere într-un cadru aparent democratic”(Iuri Andropov); 7. esenţa comunismului este mimarea paradisului ceresc în paradis terestru, nefiind, în realitate, decât o enormă maşinărie a crizei mimetice” (Theodor Codreanu);  8. „ postmodernismul este un ultracreştinism, mimetic, prin preocuparea raţionalistă faţă de victime” (Rene Girard);

Citesc o carte scrisă de Rodica Lăzărescu. Doctor în filologie, redactor –şef al revistei „Pro Saeculum” (Focşani) şi membru în comitetul de redacţie al  revistei „Vatra veche” (Târgu-Mureş), Rodica Lăzărescu alege douăzeci şi şase de autori  pe care îi supune propriilor puncte de vedere („Semne de carte”, vol. III,  Editura „Corgal Press”, Bacău, 2017). Volumul acesta, ca de altfel  şi cele anterioare, ne conduce către concluzia că nu există un criteriu după care  îşi face selecţia, Rodica Lăzărescu citindu-i pe toţi cei care apar în raza sa de acţiune şi interes: poeţi, prozatori (fie şi confesivi), diarişti, monografişti, jurnalişti epistolieri dedaţi încă vechiului stil dar şi stilului actual, analişti politici, dramaturgi, memorialişti, călători, intervievatori, intervievaţi, autori de dicţionare, documentarişti, eseişti sau chiar veritabili „detectivi” literari. Cititorul iese îmbogăţit din cartea Rodicăi Lăzărescu, o carte a cărei caracteristică generală a  demersului critic  este dată de permanenta preocupare a autoarei de a se explora pozitivul;

Ana Blandiana, în „Ramuri” nr. 1 din 2018, într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu, despre comunism: „Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuţi fericiţi împotriva voinţei lor, propunându-le şi impunându-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poţi să impui fericire în masă – când încerci aşa ceva, de regulă, iese invers decât intenţia iniţială, iese ceva inuman, anti-uman. Din punctul meu de vedere, singura formă corectă de a privi comunismul este să o faci din punctul de vedere ale victimelor comunismului. Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul, împreună cu nazismul, au creat cel mai monstruos secol din istoria umanităţii. Nu că nu ar fi existat precedente – Revoluţia franceză, de exemplu. Sau Inchiziţia. Dar proporţiile Răului sunt incomparabile. Pentru prima oară în istoria omenirii, odată cu comunismul şi cu nazismul, s-a ucis în masă. Şi s-a ucis în numele unor idei care promiteau fericirea supremă şi în numele visului unui „om nou”. Eu cred că decent, firesc, dezirabil nu e să facem un om nou, ci să îl facem pe omul care este să iubească, nu să urască. Şi să nu ucidă.  Această istorie – pe care au desenat-o cu sânge şi comunismul, şi nazismul – a avut la bază ura drept combustibil al istoriei. Ura de clasă sau ura de rasă. Roşu-brun”.

Constantin Coroiu, în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 12 din 2017, făcând un mic inventar al aprecierilor  lui Marin Preda: Nicolae Manolescu: „Un prozator excepţional”; Alexandru Ivasiuc: „Comparabil poate cu Rebreanu”; Nichita Stănescu: „Un scriitor european”; Eugen Simion: „Un om cu o personalitate complexă”; Mihai Zamfir: Cel mai camusian dintre scriitorii români”; Marin Sorescu: „O certitudine şi o şansă mare a literaturii române”; Fănuş Neagu: „O exemplară conştiinţă artistică”; Nicolae Breban: „Un ţăran enorm rătăcit în oraş”; Alex Ştefănescu: A fost mai mult decât un scriitor, a fost o conştiinţă”;

Publicitate

 Mihai Zamfir, în „România  literară” nr. 4 din 2018, privind o analiză a poeziei pornind de la originea cuvintelor folosite: 1. „Să ne imaginăm o clipă că am întreba un poet român contemporan de valoare de unde vine în limba noastră cutare cuvânt, dacă un anumit termen utilizat în poezia lui e de origine latină, slavă sau maghiară. Artistul ar da din umeri şi ar spune că asta nu-l priveşte deloc. În realitate poeţii autentici – chiar dacă au habar de etimologie şi de istoria limbii – simt instinctiv etimologia cuvintelor alese şi procedează în consecinţă. Cu un al şaselea simţ, ei intuiesc fără greş originea vocabulelor şi îşi dau întotdeauna seama dacă ele pot fi alăturate într-un anumit context. Cum fac asta? Mister!”; 2. „Când a scris faimoasa sa „Psaltire în versuri”, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Dosoftei avea strânse legături cu Ucraina, îşi făcea studiile pe „slovenie” şi trăia exilat în Polonia, unde avea să şi moară. Cufundat cultural într-o mare slavă, inspirat în poezia sa de exemplul altei psaltiri în versuri compuse un secol mai devreme de Jan Kochanowski, primul nostru poet extraordinar, Dosoftei, a scris versurile româneşti în metri caracteristici limbilor neolatine şi a folosit predilect cuvinte de origine latină (peste 60% din total). Limba noastră literară era abia în formare şi nimeni nu ştia ce cale va urma ea; poetul Dosoftei însă ştia şi a optat decis pentru limbajul de origine latină. Cum a fost posibil? Uite că a fost!”; 3. „Peste două secole, poezia românească trăia prin Eminescu momentul fixării tiparului ei lingvistic. Natural, fără să scrie prefeţe, fără a se lansa în polemici, Eminescu orienta limbajul poeziei româneşti moderne doar prin forţa propriului său exemplu. În chip la fel de natural ca Dosoftei cu două secole în urmă, romanticul Eminescu s-a îndreptat tot către termenii de origine latină, punându-i tot pe ei la baza  limbii noastre literare. Rezultatul: conform statisticii întreprinse de Mihai Dinu, procentul cuvintelor latine moştenite din poezia eminesciană a rămas acelaşi – după două sute de ani – cu acela din poezia lui Dosoftei (63%), iar proporţia de utilizare aproximativ 85%”;