O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
Revista “Dilema” nr. 10 din 9-15 mai 2024 are un “Dosar” cu o temă incitantă: “Muzica şi versurile”. Această temă a constituit arhitectura dezbaterilor “Conferinţelor Dilema” de la Arad. Au conferenţiat: Marius Chivu, Radu Vancu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Sever Voinescu şi Nicu Alifantis. După ce în „Moment” nr. 247 am reţinut din expunerile lui Marius Chivu şi Radu Vancu, azi ne oprim la acelaşi Radu Vancu, Mircea Cărtărescu şi Sever Voinescu:
Radu Vancu adăugând la afirmaţia lui Marius Chivu („Eminescu le întorcea pe toate părţile până nimerea sonoritatea absolută”): „Enumerai tu ritmuri, te refereai la prozodie – la Eminescu le poţi inventaria aproape pe toate, chiar şi pe cele foarte rare. Ai pomenit, de pildă de spondeu. Spondeul are doar două silabe, fiecare accentuată, este un picior metric bisilabic în care ambele silabe sunt accentuate. Asta este foarte greu de făcut în limba română. La Eminescu găseşti. Limba română e o limbă foarte muzicală şi foarte permisivă pentru poezie, ca şi engleza, de altfel. Amândouă limbile astea sunt născute din germinarea unor limbi care, teoretic, nu puteau sta împreună: latina cu germana în cazul englezei, latina cu slavona în cazul limbii noastre. De aici a rezultat o foarte mare libertate a limbii din punct de vedere semantic, topic, morfologic. Poţi aranja cum vrei tu cuvintele în frază şi în serii sinonimice polisemantice foarte permisive, cu straturi istorice ale împrumutului de asemenea foarte permisive. De aceea poezia română tradusă în engleză sună foarte bine, inclusiv Eminescu. Tradus în franceză, Eminescu sună ca un minor iremediabil, pentru că rigiditatea sintactică franţuzească nu-i vine bine”;
Mircea Cărtărescu definind „beatnicii”: „Când eram tineri şi participam la „Cenaclul de Luni” condus de Nicolae Manolescu, noi ne numeam pe noi înşine „beatnici”. Ce înseamnă „beatnic”? Înseamnă cineva care se poziţionează antisistem, în primul rând. Încă de la început, noi am fost fascinaţi de toată contracultura americană, începând de la poezia generaţiei Beat, de Allen Ginsberg, Gregory Corso, Gary Snyder, Lawrence Ferlinghetti şi de cei care gravitau în jurul unui fel de templu de la San Francisco care era legendara librărie City Lights pe care o conducea Ferlinghetti. Până la noi, modelele în literatura noastră erau franţuzeşti. Noi am fost printre primii care au avut o fascinaţie pentru inovaţiile culturale de tip american. Într-un fel noi am trecut oceanul. Aşa cum poeţii americani se opuneau establishment-ului de dreapta, ei declarându-se oameni de stânga, ne-am gândit că putem folosi această energie protestatară şi noi înşine dar contra unui establishment de stânga, aşa cum se definea comunismul românesc. Noi am învăţat acest lucru de la poeţii beatnici, dar şi de la autori ai acelei generaţii, precum Kerouac sau Burroughs”;
Mircea Cărtărescu despre muzica versului la Ion Barbu şi Bacovia: „Ion Barbu a fost întrebat într-un interviu dacă ar vrea să i se pună versurile pe muzică şi el a răspuns: „Nu-i nevoie, versurile mele conţin muzică şi n-au nevoie de altă muzică”. Şi eu cred că un poet complet nu are nevoie de altă muzică. Muzica este în interiorul versului şi este gândită cât se poate de bine. Aş vrea să vă citez, ca exemplu, o poezie de Bacovia: „Muzica sonoriza orice atom… / Dor de tine, şi de altă lume, / Dor… / Plana: / Durere fără nume / Pe om / Toţi se gândeau la viaţa lor, / La dispariţia lor. / Muzica sentimentaliza / Obositor, – /Dor de tine, şi de altă lume, / Dor… / Muzica sonoriza orice atom”. Nu-mi pot imagina o poezie mai eufonică, o poezie mai muzicală. Iar acest „sentimentaliza” pe mine mă termină. Cum a putut Bacovia, un autor cu versuri scurte, făcute din cuvinte scurte, să pună în centrul poeziei un monstru lingvistic, acest cuvânt de şase silabe (sen-ti-men-ta-li-za), care într-un fel devine pivotul întregii poezii, pentru că poezia este organizată deasupra şi dedesubtul acestui cuvânt? Cuvântul „sentimentaliza” dă deodată o strălucire neagră acestei poezii, o face de o expresivitate poetică extraordinară şi de o muzicalitate extraordinară”;
Sever Voinescu despre lirismul din poezia de azi: “Lirismul a fost alungat din poezie, ca un fel de reacţie la prea mult lirism. Aşa cum modernismul s-a revoltat împotriva romantismului din cauza discursurilor romantice diluate, la fel poeţii de astăzi se revoltă împotriva modernismului şi postmodernismului. Ei fac o literatură concentrată nu pe lirism, ci pe sinceritate, pe onestitate, pe prozaicul de zi cu zi, pe omul la scara unu pe unu, care este golit de orice esenţă lirică. În ultimii 20-30 de ani nu veţi mai găsi poezie de dragoste. Cred că optzeciştii sunt ultimii care au scris poezii de dragoste. Azi, există poezii de notaţie a vieţii cotidiene, există poezii personaliste, intimiste, poezii despre viaţa noastră obişnuită”;