O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 11 (788) din 2017, reia un sfat al lui Eugen Simion pentru  CRITICI: „Tema voastră esenţială trebuie să fie literatura română. Cine vă spune că, scriind despre autori români de azi şi de ieri, nu veţi fi cunoscuţi în Europa nu vă spune adevărul. I s-a reproşat şi încă i se reproşează lui G. Călinescu că a preferat să fie un geniu local şi n-a năzuit să devină, cum merita să fie, un critic european. Raţionament fals, complex românesc vechi. Un critic este, înainte de orice, legat de literatura sa şi, dacă îşi asumă responsabilităţile ei, trebuie s-i servească în toate circumstanţele. Recunoaşterea mondială este o problemă secundară. El poate să scrie în cunoştinţă de cauză, cum a făcut chiar G. Călinescu, despre literatura spaniolă sau despre misionarii catolici în Ţările Române, dar proiectele sale critice majore privesc literatura română. A studiat-o şi a scris despre ea racordând-o la modelele literaturii universale în aşa chip încât scriitorii mărunt culturali ca Baronzi sau Grandea să intre într-un scenariu european. Este un mod elocvent de a evita localismul studiind fenomenele locale şi de a înfrânge un complex (complexul de inferioritate) care bântuie sistematic imaginarul scriitorului român”;

Constantin Coroiu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 11 (788) din 2017, reia un  sfat al lui Eugen Simion pentru  POLEMIȘTII tineri: „Când polemizaţi, alegeţi-vă bine adversarul. Evitaţi indivizii care trăiesc numai din polemica măruntă, spiritele cârtitoare, autorii bolnavi de gălbinare literară, pamfletarii de serviciu. Cu aceştia n-o scoţi niciodată la capăt pentru că ei nu caută adevărul şi nu acceptă nici un adevăr intelectual. Este inutil să încerci un dialog cu ei. Vor deturna, totdeauna, discuţia spre altceva şi, în loc să-ţi aducă dovezi, te vor insulta, vor denunţa opiniile tale politice, dacă le ai, se vor lega de familia ta şi îţi vor face mereu procese de intenţie. Polemica în acest caz este o zădărnicie… Aşa că, tineri confraţi, nu vă irosiţi forţele, alegeţi-vă adversarii care, după a doua replică, să nu vă înjure de mamă şi, fabulă cunoscută, să nu vă denunţe că sunteţi tuberculos”;

Horia Vicenţiu Pătraşcu, în „Contemporanul-ideea europeană” nr. 11 (788) din 2017, despre Eminescu şi Bacovia: „Chiar şi poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, dovedeşte aceeaşi arhetipală insensibilitate la potenţialul maritim  al mării – căci pentru el marea este un element cosmologic opus cerului în povestea lui Hyperion, decorul funebru al elegiei „Mai am un singur dor” sau, cum ziceam, stimulent al unor cuminţi reverii romanţioase. În orice caz, de departe, Eminescu preferă lacul – lichid static, acqua firma, ce poate fi cuprins cu privirea şi traversat, fără pericole, dintr-un loc în altul, a se citi dintr-un loc ştiut în alt loc ştiut. Cât despre apa „pluvială” a lui Bacovia – simbol macabru al unei întunecate viziuni asupra zădărniciei universale – nu mai e nevoie să insistăm”;

Remarc la Codrin Liviu Cuţitaru, cel care ţine rubrica „Prezentul discontinuu” în „Dilema veche”,  bogata paletă a imaginarului onomastic ce apare în eseurile sale. Am reţinut din ultimele numere: prof. Coca Patologeanu, anglista Millie Moronson, prof. Merlan Bolofan, geologul Morbitor, comparatistul Nonel Pământeanu, doctorul Pornel Nesfârşitu, chimista Norbette, matematiciana Diotima Puică, biologul Franzeluţ, asistenta de portugheză Pisicescu, prof. Mierluţ Tucan – Pupezeanu sau conf. Vrăbiuţa Papagal – Lişiţeanu;

Horia Corcheş, într-un dosar „Dilema veche” („Stima de sine”), despre profesori: „Profesorul român e, se spune adesea, o victimă a epocii. Timpuri năuce, tâmpe, în care educaţia nu mai valorează doi bani, ca atare societatea, în ansamblul ei, nu face decât să lovească în imaginea profesorului şi să-i ştirbească stima de sine. Prost plătit, căci nu produce,  prost văzut, căci nu are statut, în fine, prost, căci nu e un specialist bine pregătit. Dau în el mass-media, guvernanţii, inspectorii, părinţii, ba chiar şi elevii (toţi aceştia, se ştie, mult mai evoluaţi social şi intelectual, ca să nu mai spun economic, deci îndreptăţiţi să evalueze)”;

De la Cluj-Napoca, Iulian Patca, redactorul-şef al revistei „Agora literară”, îmi trimite ultima sa carte de poeme, „De dragul tău” (alte poeme de dragoste, Editura „Mega”, Cluj-Napoca, 2017). Pusă sub semnul  unui motto din Seneca („Quae historia fult facta poesis est” / „Ceea ce a fost istorie devine poezie”), reţin câteva versuri: 1. „Azi sinea mea / în sine se adună / Ca herghelia fulgilor / în frig”; 2. „Şi zi de zi / în lumea asta slută / Te-mbrac în haina / vorbelor de bine”; 3. „Adesea te caut / prin incerte zări / Să-mi picuri plumb / năucitor pe pleoape”;  4. „Ca-ntr-un tablou / aiurea şi abstract / Din care soarta  / biciuie şi râde”;  5. „Şi să rămânem / amândoi poeţii / Ce pun cercei / de lună unei şoapte”; 6. „Iar vara-ncepe / să-şi arate sânii / Prin ii / de borangic duminical”; 7. „Am trecut de curând pe strada ta / aşa cum trec deseori peste toate / amintirile…”; 8. „Pustiu de timp / în arderea de sine”; 9. „În pragul verii / ce nu se dezminte / Se sting inflorescenţe / de castani…”; 10. „Cuvintele erau /  în calea ta / Grămezi de nerăbdare / şi tăgadă”; 11. „În frigul sterp / din fiecare clipă / Lăcrimează tei / sub promoroacă”;  12. „De mult uscată-i / lacrima-nserării”; 13. „ Singurătatea-i / o povară veche, / Cu fiecare clipă / mor puţin”; 14. „mi-e sufletul / mai gol decât o coală / Pe care tot ce-am scris / nu mai contează”; 15. „Zăpada unui gând / o las să cadă / Întroienind cărări / spre îndărăt”;

Citat preluat de pe facebook-ul distinsei Doamne Isabela Cantemir: „ Parintele Nicolae Steinhardt, Paris, 1937 : „Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit – pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.”;