O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
„Printre dicţionare” (Editura „Stef”, Iaşi, 2022). Circulă o poantă: „Cum poţi răni un om doar din cuvinte?” „Simplu, îi dai cu dicţionarul în cap!”. Există şi un adevăr în această glumă. În anii 60-70, pe când eram elev al Şcolii Gimnaziale din Popeşti (Vrancea), mai primeam de la distinsa noastră profesoară de limba şi literatura română, Maria Georgescu, pentru care am un respect deosebit, câte o carte în cap dacă răspunsurile nu erau pe măsura aşteptărilor. Dar tot dânsa ne obliga să alcătuim propriul dicţionar pe caiete tip vocabular, cum existau atunci. Când terminam un an şcolar, aveam cel puţin 10 astfel de vocabulare, îngrijit completate. La Liceul din Vidra (Vrancea) domnul profesor Vasile Lefter ne amintea mereu că ar fi bine să ne cumpărăm câte un dicţionar. În anul 1968, pe când eram în clasa a IX-a, la mica tutungerie din Vidra văd un DEX care costa 160 lei, la valorile de atunci. Nu aveam bani suficienţi, aşa că am pus eu jumătate din preţ şi consăteanul meu, Mircea Lazăr, cealaltă jumătate, dicţionarul având doi proprietari. L-am folosit în deplină armonie până când am pus iar bani şi am cumpărat, din Focşani, un alt exemplar, având acum fiecare dicţionarul lui. Viaţa ne-a demonstrat că fără a apela la dicţionare nu putem fi lămuriţi îndeajuns când e vorba de definirea unor cuvinte sau stabilirea originii lor. Dicţionarelene ajută să luăm informaţiile necesare din diferite domenii sau să învăţăm o limbă străină. Vom da, astfe, dreptate lui Anatol France când a spus că „Un dicţionar este tot universul în ordine alfabetică”.
Dacă ar fi să căutăm o istorie a dicţionarului, e greu de găsit. Charles Panati în „Cartea începuturilor (Editura „Orizonturi”, Bucureşti, 2004) consideră că primul dicţionar păstrat ar fi o simplă listă datată în jurul anului 600 î. Hr. Ea ar cuprinde cuvinte akkadiene din Mesopotamia centrală. Dicţionarul, în forma ajunsă până azi, a fost perfecţionat de greci. Este cunoscut un lexicon elaborat în secolul I d. Hr. de Pamphilus din Alexandria. Se spune că ei revizuiau cu regularitate aceste dicţionare şi dintr-o necesitate obiectivă: tranziţia în care se afla limba greacă. Trebuie să recunoaştem că obiceiul revizuirii s-a transmis până în zilele noastre.
În ceea ce priveşte spaţiul românesc, Constantin Nemeş în eseul „Mică preumblare prin istoria începutului dicţionarului românesc” (http://altmarius.ning.com) şi publicat pe 22 martie 2010, aminteşte ca prime dicţionare: cel de la Biblioteca Publică din Belgrad, cel descoperit de Timotei Cipariu, cel alcătuit de Pamvo Berinda şi aflat la Moscova, un altul aflat la Biblioteca Imperială Rusă, unul în colecţia „D. C. Sturdza” a Academiei Române, „Lexiconul slavo-românesc şi tâlcuirea numelor” realizat la 1649 de Mardarie Cozianul, cel întocmit la 1678 de Mihai Logofătul din Târgovişte, un fragment de dicţionar întocmit pe la 1700 la Bistriţa, lexiconul întocmit la 1741 de ierodiaconul Misail şi „Lexiconul păcurariului slavo-românesc”, datat 1778. Dintr-o recenzie a lui Levente Nagy şi publicată în revista „Dacoromania” (vezi www.dacoromania.inst-puscariu.ro), extragem: 1. „în 1871, Bogdan Petriceicu Haşdeu, descoperă „Dictionarium valachico-latinum”, dar nu va putea stabili date despre el (autor, data scrierii lui etc.); 2. „textul dicţionarului va fi publicat în 1898 în revista „Tinerimea română” de către Grigore Creţu sub titlul „Dictionarum Valachico-Latinum”; 3. „în 2003, dicţionarul este republicat la editura „First” din Timişoara cu titlul „Dictionarum valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis)”, atribuindu-i-se ca autor pe Mihai Halici-tatăl”; 4. „în 2008, acest dicţionar apare într-o ediţie critică modernă cu titlul „Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al limbii române”. Ediţia din 2008 are un studiu introductiv de Gheorghe Chivu. Din acest studiu , spune Levente Nagy, aflăm că „prin analiza filigranelor dovedeşte că hârtia pe care este scris textul lexiconului se datează între 1640-1660” şi „chiar dacă nu poate să stabilească exact cine ar fi autorul dicţionarului, aduce argumente incontestabile în vederea amendării unei teze mai vechi, (…) teză după care autorul dicţionarului ar fi Mihai Halici-tatăl”.
Constantin Nemeş, în sursa citată, consideră că autorul ar fi Mihai Halici-junior (1643-1612): „Către mijlocul secolului al XVII-lea, la Caransebeş ia fiinţă o „şcoală gramaticească” de stat, sub conducerea lui Mihail Halici, nobil de origine română. Acesta versifica o „Psaltire” calvino-română pentru nevoile şcolii. Fiul său, Mihai Halici-jr. (1643-1612) i se atribuie „Dictionarium valachico-latinum”(Anonymus Caransebesiensis), primul dicţionar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine
Am făcut această scurtă incursiune pentru a arăta că preocuparea scrierii dicţionarelor este veche şi că ea continuă în prezent printr-o diversificare a tematicilor abordate.
Mi-au trecut prin mână multe dicţionare care vizau domenii diferite. Atunci când am simţit că trebuie să scriu ceva despre ele, am făcut-o. Rezultatele acestei îndeletniciri s-au concretizat în recentul volum „Printre dicţionare” (Editura „Stef”, Iaşi. 2022).
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News