O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Anca Manolescu, în „Dilema veche” nr. 714 din 2017, prezintă cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban „Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cereşti” din care reţine câteva dimensiuni ale îngerilor: 1. „funcţia de mesager – aggelos” (Bogdan Tătaru-Cazaban); 2. „foc cunoscător” (Clement Alexandrinul); 3. „făptură necorporală – asomatos” (Bogdan Tătaru-Cazaban); 4. „naturi intelectuale care nu pot fi sesizate decât prin intelect” (Grigore din Nazianz); 5. „râu care curge din prima Lumină şi participă la ea” (Grigore din Nazianz); 6. „oglinzi perfect transparente care primesc raza luminii originare” (Dionisie Areopagitul); 7. „dans neînce6tat în jurul veşnicei cunoaşteri a lui Dumnezeu” (Dionisie Areopagitul); „fiinţe de interval”(Andrei Pleşu) etc.;

Sorin Lavric, în România literară” nr. 28 din 2016, prezentându-ne trei metode (direcţii) de depăşire a vieţii cotidiene. Ele sunt preluate din lucrarea „Eseuri  eretice despre filosofia istoriei” a fenomenologului ceh Jan Patocka, fost elev a lui Husserl şi Heidegger: 1. direcţia orgiastică („este supapa hedonistă: fugim de ritmul plat al zilei spre a ne arunca în plăceri, dezordinea voluptăţii fiind remediul la ordinea mediocră a programului de muncă. Căci munca e o povară, o molestare la care omul consimte spre a supravieţui, dar de cum are prilejul de a întrerupe lucrul, ţinta imediată e orgia, exaltarea, în sensul de haos al simţurilor cu efect regenerator”); 2. direcţia demonică („nu are nimic malefic în ea, Patocka folosind termenul în accepţia lui  platonică. La Platon, erosul nu e nimic altceva decât un demon, adică o forţă urcătoare a cărei tensiune ne ridică spre lumea ideilor divine. Exact acesta e sensul pe îl dă Patocka laturii demonice: atunci când degringolada impulsurilor orgiastice ameninţă să ne surpe echilibrul, imboldul demoniac vine să aducă ordine în anarhia simţurilor”); 3. direcţia sacră ( e exaltarea pe care o dă credinţa: sastisit de ritmul laic al muncii tembele, omul are tresărirea instinctivă de a-şi compensa platitudinea printr-o înnobilare de altfel, o consacrare pe care o resimte atunci când se închină unui zeu”;

Reţinute cu privire la Caragiale: 1. Gelu Negrea: „Un Caragiale bidimensional: comicul dezlănţuit şi tragicul extrem, care coabitează oximoronic şi îşi dispută întâietatea”; Eugen Ionescu: „Caragiale este un pionier al noii orientări de anvergură continentală”; George Ranetti (despre „Momente…”): „Nu Momente, ci monumente”;

Specialistul în grafoscopie Cristian Dumitrescu, în „Ziarul Lumina” din 2 noiembrie 2017, despre scrierea olografă: 1. „scrierea olografă se va păstra în următorii 50 de ani”; 2. „ scrisul este o formă de manifestare a sufletului prin lumina conţinută în cuvintele exprimate”; 3. „mecanismul scrierii este alcătuit dintr-o componentă „hard”, reprezentată de aparatul biomecanic al fiecărui scriptor (mâna cu muşchi, oase, tendoane, vase sanguine, creierul etc.)şi o componentă „soft”, sub formă de trasee neurale, care alcătuiesc stereotipul dinamic prin care se manifestă deprinderea de a scrie”; 4. „treptat, poate se va renunţa la modelul caligrafic al literelor în scrierea olografă şi va fi utilizat din ce în ce mai mult modelul tipografic al acestora”; 5. „pe termen lung este posibil ca scrisul caligrafic să ajungă o activitate la îndemâna exclusivă a unor profesionişti sau specialişti, care să poată citi scrierile vechi sau să execute anumite lucrări scripturale cu valoare artistică, adică un fel de scrib al vremurilor ce vor veni”; 6. „să nu uităm că limbajul este despre cuvânt şi suflet, iar scrisul este despre cum le transmitem”;

Andreea Blaga, în „Ziarul Lumina” din 3 noiembrie 2017, despre Tolstoi: „Moşier bogat şi conte mai târziu, a rămas orfan de mamă la 2 ani şi de tată la 9 ani. La 16 ani va încerca să studieze la Universitatea din Kazan Filologia, secţia arabă-turcă, dar după un an se va hotărî pentru drept. Intră voluntar în Armată pentru a lupta în Caucaz pe la 19 ani şi apoi se angajează militar, devenind căpitan, pentru a lupta în Crimeea. Începe să scrie pe la 22 de ani. Se va căsători la 34 de ani cu Sofia Tolstoi şi vor avea 13 copii. Fire frământată, caută de tânăr adevărul şi raţiunea pentru care merită omul să trăiască pe pământ. Fondează o şcoală pe moşia sa, Iasnaia Poliana. Iubitor de muncă fizică, de călărie, tenis, înot, se bucură de o rezistenţă şi o forţă fizică ieşită din comun. Scrie 8-10 ore pe zi fără să obosească. Se îmbracă asemenea ţăranilor de pe moşie, munceşte alături de ei şi, văzându-i cineva muncind şi vorbind, nu poate înţelege cine este marele boier, contele Tolstoi. Un singur lucru îl diferenţiază totuşi: privirea”; 

Mihai Buzea, în „Dilema veche” nr. 715 din 2017, prezentând  conceptele de „lemă”, „anti-lemă” şi „di-lemă” raportate la selecţia în organizaţii, într-un excepţional eseu cu titlul „D`ale arboretului”: 1. lemă: „contraselecţia naturală e una dintre caracteristicile oricărei organizaţii, comunistă sau capitalistă, şi nu ţine de personalitatea liderului suprem (al organizaţiei), ci de gradul de osificare (al organizaţiei). Cu alte cuvinte, cu cât organizaţia este mai veche, cu atât este mai mare şansa proştilor de a fi numiţi în funcţii de conducere („numiţi” nu „aleşi”); 2. anti-lemă: „organizaţiile care-şi construiesc structura ierarhică pe contraselecţie naturală dispar, mai devreme sau mai târziu, pentru că legile naturii li se aplică şi lor, ca oricui altcuiva (în cazul acesta, buna şi bătrâna lege a selecţiei naturale)”; 3. di-lemă: „dar dacă vieţuiesc într-un mediu controlat, ca paraziţi ai unor organisme mai mari, atunci prosperă numai dacă devin din ce în ce mai proaste, mai osificate şi mai puţin adaptabile, altfel spus, numai dacă mecanismul contraselecţiei naturale funcţionează perfect (desigur, dacă moare organismul mai mare, atunci dispare şi organizaţia-parazit, acesta cu contraselecţia)”;

Cătălin Pavel, în „Dilema veche” nr. 715 din 2017, publică eseul „Arta cusurgelii” în care dă un răspuns la întrebarea „Care e cea mai bună metodă de a critica munca altuia atunci când el nu se poate apăra?”  Atenţionându-ne că la răspuns nu a ajuns încă, vine cu nişte convingeri parţiale: 1. „Cred de pildă că este veninos să scrii o recenzie dedicată nu cărţii, ci greşelii de la pagina 38 a cărţii, chiar dacă la pagina 38 se află într-adevăr un argument falacios, un exemplu de documentaţie ştirbă etc.”; 2. „Tipic pentru veninosul ştiinţific mai este şi să demonteze pufnind un argument greşit adus de autor în sprijinul tezei lui, ignorând celelalte 49 de argumente corecte din restul cărţii, mai mult decât suficiente altminteri ca să stabilească adevărul tezei”; 3. „La fel de necinstit este să reformulezi, cu dibace şi discrete (sau nu) amendări, teza generală a autorului, astfel încât  ea să devină un perfect sac de box pentru pumnii tăi cronicăreşti”;

Cristian Pătrăşconiu, în „Orizont” nr. 11 din 2017, publică un interviu pe care îl ia scriitorului Radu Jorgensen (Radu Georgescu) despre conceptul de „politically correct” (PC) american. Spune Radu Jorgensen:  „Mai întâi, 1968-1990. Înainte, învăţământul universitar tradiţional era oarecum conservator, respecta valorile. 1968: revoluţie, ieşire în stradă. Exact ca la toate revoluţiile, sunt acolo idei – unele, legitime, rămân în picioare şi azi – care fură oamenilor mintea şi la care te gândeşti că nu ai cum să nu  te alături . Şi au furat chiar şi mintea unor vârfuri. Bătălia pentru minţi! Vin apoi anii nouăzeci, războiul rece dispare ca problematică, oamenii răsuflă uşuraţi, dar presa americană…are nevoie de o direcţie nouă pe termen lung. Şi „corecţii” propun imediat ceva în loc. Publicaţii importante virează spre „progresism” şi spre corectitudine politică. Alţii îi contrează. Toată lumea crede că peisajul s-a reechilibrat. De unde? Manipularea masivă a populaţiei prin mijloace de presă şi prin universitate, care durează, să zicem, de vreo 15 ani, a dus până acolo că lumea aproape că a acceptat că, da, „corecţii” au luat definitiv puterea. Până în toamna anului trecut, când populaţia a votat, pe neaşteptate, contra lor. Dar mişcarea PC nu s-a pierdut, este tot acolo, pe poziţii, prea puţin şifonată”; 

Acelaşi Cristian Pătrăşconiu, în acelaşi „Orizont” nr. 11 din 2017,  publică ancheta „De ce recitiţi? Reţinem: Alexandru Călinescu: 1. „recitirea a servit ca terapie”; 2. „pentru depăşirea momentelor de tristeţe sau plictis”; 3. „există  texte făcute parcă anume pentru relectură”; Teodor Baconschi: 1. „a reciti înseamnă a consacra lăuntric un templu populat cu autorii de căpătâi”; 2. „prima lectură ascultă de resorturi exterioare: canon şcolar, snobism, accident, mimetism”; 3. „relectura e cea care fixează  nu doar harta nostalgiilor active, ci şi înţelesul maturizat, sedimentat, demn de salutul definitiv al afinităţilor elective”; 4. „ieşim pe terenul libertăţii esenţializate”; Martin S. Martin: 1. „revii chemat de semnale secrete din colţurile minţii tale, unde ai pus la păstrare amintirea deliciilor dăruite cândva de cărţi”; Victor Bârsan: 1. „când mă urmăreşte câte o formulare fascinantă”; Simona Preda: 1. „reciteşti ca să te recuperezi, ca să retrăieşti ce a fost cândva”; 2. „a reciti presupune din start şi a pune întrebări, a problematiza, a fi critic, a căuta, a fi dispus să interoghezi şi să vezi detaliul, a fi mai cerebral faţă de actul lecturii ca prima dată”; Andreea Răsuceanu: 1. „recitesc deci ca să-mi reconfirm valoarea unor cărţi”; 2. „din motive profesionale”; 3. „mă fascinează cât de multe detalii poţi să descoperi la relectură”; 4. „fiindcă întotdeauna mai găseşti un sens, o semnificaţie ascunsă”; Tudor Călin Zorojanu: 1. „o carte nu-ţi „aparţine”, nu face parte din construcţia ta spirituală dacă nu o reciteşti măcar o dată”; 2. „recitesc pentru a asimila, pentru a aprofunda, pentru a integra în noi”; 3. „o carte citită e o cunoştinţă: coleg, vecin, vânzător în magazinul de la parter”; 4. „o carte recitită e un prieten, o rudă de gradul întâi, un partener de viaţă”;