O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Marius Chivu, în „Dilema veche” nr. 710 din 2017, publică un interviu cu scriitorul jamaican Marlon James. Reţinem: 1. „Cititul m-a făcut să vreau să scriu”; 2. „Când scriu, scriu genul de carte pe care eu vreau s-o citesc”; 3. „Prin cărţi poţi avea mai mult decât o viaţă”; 4. „Da, Shakespeare are subiecte tragice şi personajele lui sunt plini de defecte, însă personajele greceşti, cu slăbiciunile şi metamorfozele lor, sunt spectaculoase”; 5. „Trebuie să iubeşti monstrul pe ca el să prindă viaţă”; 6. „Ca scriitor,  trebuie să scrii cu o anume umanitate, să insufli umanul chiar şi în personaje negative”; 7. „Cei care cred că scrisul nu se învaţă sunt suficient de proşti să creadă că arta scrisului nu presupune exerciţiu şi multă practică”; 8. „Arta scrisului se poate învăţa şi, oricum, talentul înnăscut nu e suficient”; 9. „ Dacă eşti talentat, asta nu presupune că şi stăpâneşti limbajul. Trebuie să înveţi cum să foloseşti limbajul şi cum să compui propoziţii, trebuie să înveţi cum să fii atent la personaje şi cum să nu le construieşti doar din lucruri care-ţi plac, trebuie să înveţi cum să gândeşti o scenă”; 10. „Talentul, e-adevărat, nu poate fi predat”; 11. „Eu de la scriitoare am avut de învăţat în mod special”; 12. „Dar să pierzi specificitatea culturală doar pentru a nu aliena un cititor din cine ştie ce parte a lumii e o prostie”  etc.;

Ştiaţi că?  1. „Mănăstirea Voroneţ, ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfânt la 1488,  a fost construită în numai 3 luni şi trei săptămâni, adică într-o singură vară?” (Andrei Manolescu în „Dilema veche” nr. 711 din 2017); 2. „Venind comuniştii la putere, Blaga credea că „era comunistă” va dura 1000 de ani?”(Alexandru Surdu în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 7 din 2017, care  completează: „…şi a murit cu această convingere. Ori pe vremea comuniştilor nu s-a realizat niciuna din perspectivele descrise de Blaga”); 3. „În Republica Moldova există un teatru care se numeşte „Teatru Spălătorie”?” (Nicoleta Esinencu în „Dilema veche” nr. 699 din 2017, care adaugă: „Numele companiei vine de la spaţiul închiriat, o fostă spălătorie „Nufărul”, dar e susceptibil de interpretări metaforice, precum curăţarea mentalului colectiv şi a discursului performativ de idei retrograde şi formate conservatoare”); 4. „Nu creştinii sunt cei mai numeroşi?” ( Maria-Ana Tupan în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 7 din 2017, care explică: „Cei mai numeroşi sunt budiştii, urmaţi de islamişti, dar creştinătatea e lumea civilizată”);

Liviu Papadima, în „Dilema veche” nr. 711 din 2017, despre o atitudine faţă de disciplinele umaniste: „Umanistica este complet radiată dintre priorităţi. Nu ne trebuie poeţi care să zăpăcească mintea oamenilor. Nici lingvişti care să tragă de mânecă politicienii agramaţi când se lansează în tirade televizate. N-avem ce face cu filologi ştiutori de limbi străine  – vorba de odinioară a Elenei Ceauşescu: „Eu nu ştiu nici o limbă străină şi uite unde am ajuns!” Istoricii să-şi vadă de treaba lor: istoria o facem noi. N-ai de ce să finanţezi programe de arheologie, ca să zgârme unii după nişte pietre pe care nimeni n-ar da doi bani – sunt aşa de roase de vreme că nici măcar nu le poţi recicla. (…) Filozofii, cu aplecarea lor către vorbăria despre principii şi fundamente, n-au făcut nici cât o ceapă degerată pentru creşterea producţiei de oţel sau de coceni pe cap de locuitor. Cei din câmpul ştiinţelor sociale – sociologi, antropologi, etnologi, experţi în comunicare şi relaţii publice sau cum le-o fi mai zicând – n-au dat niciodată cu nasul printr-o fabrică şi au lipsit sistematic de la praşila întâi. Juriştii? Ştim noi mai bine ce e drept şi ce nu e – şi, oricum, ce importanţă are?”;

Andrei Pleşu, în „Minima moralia” (p. 46), prezintă, după „Retorica” lui Aristotel, o clasificare a genurilor oratorice: a) genul epidictic („care se pronunţă prin laudă sau blam asupra unor împrejurări prezente”); b) genul judiciar („care se prezintă prin acuză sau apărare asupra unor împrejurări trecute”); c) genul deliberativ („care se pronunţă prin sfătuire sau disuadare asupra unor împrejurări viitoare);

Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 644 din 2016, prezintă câteva efecte ale lecturii: a) senzaţii („mirosul cărţii, senzaţia tactilă a paginii, foşnetul intim al paginii ca un fel de şoaptă a cărţii care se livrează nesaţului ochiului”); b) disciplină („ordonează gândul, dă coerenţă imaginaţiei inevitabile care se declanşează în creier când dai cu ochii de cuvântul scris”); c) consolidare („a memoriei, a tenacităţii căutării,  soliditate a aflării);

Lucian Cochinescu, în „Dimensiuni ale psihologiei în literatură”,  defineşte câteva concepte care vizează personalitatea: a) persona („mască” în latineşte, din el derivă cuvântul personalitate”); b) individ (o unitate integrativă şi indivizibilă, o entitate biologică ce se bucură de existenţă proprie şi capabil de acte de voinţă”); c) persoană („îndeplineşte roluri sociale, se bucură de un anumit statut de recunoaştere socială, nu poate fi înţeleasă decât în relaţie cu ceilalţi”); d) personaj („reprezintă ilustrarea persoanei, are o utilizare formal-externă, reprezintă persoana în act”);

Mircea Platon, în „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 6 din 2017,  exprimând câteva idei despre postmodernism: 1. „cuvântul de raliere al postmoderniştilor este demitizarea”; 2. „cultivă relativismul”; 3. „are o gnoseologie solomonică”; 4. „dă dreptate tuturor şi nimănui”; 5. „viteza e proprie culturii postmoderne”;

Maria Iordănescu, în „Dilema veche” nr. 708 din 2017, despre  manualul şcolar dar şi dând un răspuns fostului ministru Daniel Funeriu care crede că manualul nu e important: „…manualele mi se par totuşi utile în acest demers de formare a profesorilor. Nu, nu suntem în Franţa, unde domnul fost ministru spune că manualele sunt doar nişte „auxiliare”. Suntem în România, unde un manual bun, nu înzorzonat cu idei şi desene aiurite, îl poate ajuta pe profesor să îşi îmbunătăţească metoda de predare. Şcoala românească este săracă din cauza indiferenţei, a incompetenţei şi a corupţiei. „Administratorii” instituţiei nu au bani nici pentru câteva cărămizi sau toalete sigure pentru copiii de la ţară, cum ne-am putea închipui că ar dărui cu generozitate bani, oameni şi timp pentru formarea cadrelor didactice? În acest caz, manualul şcolar nu mi se pare atât de neimportant, dimpotrivă: el ar putea impune fiecărui profesor sau învăţător standarde înalte de activitate profesorală, provocări spre reflecţie şi informare, o privire de perspectivă mai clară asupra rostului pedagogiei şi asupra modelului la care şcoala vrea să se raporteze. Un manual bun poate iniţia dialoguri eficiente între profesor şi elevi, poate naşte dezbateri şi iniţiative, poate stimula creativitatea şi în bănci, şi la catedră”;