O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
EVADAREA DINTR-O CUŞCĂ VECHE
A citi acest volum scris de Maria Cernătescu („Coridoare de lumină”, Editura „Salonul Literar – Vrancea”, 2024, 40 de picturi, 100 de poeme) e ca şi cum ai intra într-o grădină în care la fiecare pas vei fi scanat de ochii autoarei (doi fizici şi alţii spirituali). Ei sunt prezenţi în fiecare pictură, lacomi să cuprindă universul şi gata s-o ajute să iasă din zonele septentrionale (”pătratul din Nord”, „Nordul tăcerii”), visând la o evadare în primăvară. Autoarea ne propune un volum în care se simte frigul dintre gânduri şi chinul de a alege coridoare ce trec printre conuri de umbre, lăsându-se sorbită de toamnă, în trecerea obligatorie prin iarnă spre a se cocoloşi în cuibul luminos al primăverii: „Şi trec peste ape şi dealuri cocorii, / Se-ntrec câteodată cu cerul, cu norii, / Sirene-n văzduhuri cu aripi desprinse / De mugetul mării în ţipete stinse. // Fuioare din cerul pictat în oglindă / Se sting peste ape şi pot să cuprindă, / Doar zboruri cu frici risipite în valuri, / Când spumegă-n neanturi zidite în maluri. // Şi-n treceri prin timpul furat de solstiţii, / Tot caută sudul în zvon de-armistiţii / Cocorii, ce zboară în toamnă prea mândră, / Când pufăie-n coaste o iarnă cam sumbră. // Şi strigă cocorii în zarea pierdută / În coruri ascunse de ploaia cernută… / Şi fug de o toamnă în pale contururi / Pictând cerul negru cu urme de fluturi.” („Risipite zboruri de cocori”).
Maria Cernătescu este o poetă care nu şi-a trăit ea viaţa, ci viaţa a trăit-o pe ea. În această situaţie poemele se constituie într-o hermeneutică a propriei vieţi, mai întâi punând sensul prin versuri, apoi concretul căruia îi dă viaţă prin pictură. Cartea este una despre destin în forma metaforică dată de Andrei Pleşu: destinul ca ţesătură. Spune filozoful: „Suntem „ţesuţi” într-o textilă cosmică, sumă a covoarelor pe care le propune fiecare dintre noi, după anvergura, talentul, limitele şi străduinţele proprii. Suntem un „fir” extras de Parce din „ghemul” universal (şi retezat tot de ele când se împlineşte sorocul). Suntem produsul unei încrengături de corzi verticale şi orizontale (urzeală şi băteală), organizate prin suveica dinamică a liberului nostru arbitru.”
Două mari disponibilităţi o situează pe Maria Cernătescu în ţesătura destinului: cea orizontală, a concretului prin pictură, şi una verticală, a sensului prin poezie. Un poem şi o pictură evidenţiază un nod pe care-l aşează în planul cartezian al pânzei destinului, asocierea repetându-se . Astfel se explică şi de ce picturile din cărţile de versuri ale poetei nu au titluri, acestea topindu-se în nodul creat, existând şi posibilitatea de a nu putea pătrunde, ca cititor, în misterul pe care-l impune această omisiune.. Dacă citim cu atenție poemele acestui volum vom observa că cele două coordonate ale nodurilor (x = pictură , y = poem), relevă cam aceleaşi senzaţii pe care îl încercau şi pe Nichita Stănescu în „nodurile” sale: suspinul, sfâşierea, însingurarea, neînţelesul, tânguirea, melancolia: „Cântau în ploaia albastră / pe punţi cu suspine, / aureole de sfinţi / prinse în rame de timp… / Copaci adunaţi în hore răzvrătite / înfrunzeau clipe rătăcite / în cotloanele dimineţilor brumate… / Mă predam soborului de amintiri / născute în undele vremii, / şi mă înfăşuram / cu timp amorţit, / ca o maramă de borangic / veche, destrămată şi sfinţită, / icoană ciobită de timp… / Şi înnodăm cu funii de lumină, / apele sălbatice şi tulburate, / într-un turbion smerit / ca o rugăciune / şi zidit în arcadele unui lut pierdut. / Şi cântau sfinţii în ploaia albastră!”(„Ploaia albastră”).
Fiind adepta artelor vizuale, cu studii de specialitate, poeta mă obligă să constat că scrie poeme albastre, cuvântul fiindu-i un penel limpede. Ca de obicei, nu marşează spre tonuri abstracţioniste, fapt ce face ca cele 40 de picturi să fie tot atâtea secvenţe concentrate în posibile titluri de poeme care, asociate celor 100 de poezii, să rotunjească o voce poetică originală, una care atrage atenţia: „Când ard clepsidre în nisip / Şi umbra mării se despoaie / În zori cu ceţuri prea greoaie, / M-ascund în gândul risipit… // Când doare timpul din clepsidră, / ă sting sub ape răvăşite / Şi-n ochi cu lacrimi ispăşite, / Sfinţesc o luptă ca-n coridă. // Când doare timpul într-un ceas / Necolorat în zile albe, / Se-adună cifrele în salbe / Un sfat de vremuri, un popas! // Când înspre timpul ce-a trecut / Ard vise neîngemănate, / Pe-altare strâmbe şi uscate / Zidesc un timp neîntrerupt. // Şi în clepsidră, huma doare, / Căci, vine timpul când se moare!” („Când doare timpul”).
E multă toamnă, una care vine ca o rană-n friguri, cu mult gri de mucegai şi care se cerne-n zvonuri amăgitoare, dar şi multă iarnă în poezia Mariei Cernătescu. Prin acest volum, poeta şi-a programat încă o evadare dintr-o cuşcă veche, aspect care, se pare, începe să-i reuşească.
Google News
