O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Scriitorul Radu Vancu acordă un interviu lui Matei Martin  care este publicat în „Dilema veche” nr. 704 din 2017. Reţinem: 1. „Poezia  are şi o natură politică în sine, indiferent de tema ei, prin faptul că reacţionează întotdeauna la ceva”; 2. „Adevăraţii poeţi politici sunt cei care reacţionează la politic, cei  care-l denunţă, perifericii striviţi de sistem, şi nu profitorii de pe urma sistemului”; 3. „Literatura română dacă are geniu în ceva, îl are cu precădere în zona poeziei”; 4. „Literatura a fost, în primii ani după 1990, poate excesiv interesată de corporal, de erotic, de sexual, confundând libertatea de a folosi toate cuvintele din dicţionar cu un fel de libertate obligatorie a alegerii temei”; 5. „ Când o ţară e definitiv modernă, rolul scriitorului e unul exclusiv periferic”; 6. „Pentru mine poezia e tot un gen al biograficului, ca şi jurnalul”; 7. „Să-ţi pui tot ce ai excesiv în scris şi să ai pasiunea moderaţiei în viaţă – asta am înţeles eu de la Mircea Ivănescu”;

Anca Manolescu, în  „Dilema veche” nr. 704 din 2017, despre cărţi: „Toate cărţile pe care omul le-a scris – sau le va scrie – se adresează omului, caută să-l atingă, îi solicită atenţia. Unele încearcă să redea viaţa trecutului, altele interoghează prezentul, altele se străduiesc, pe dibuite, să deschidă viitorul. Puţine, foarte puţine, de fapt, se ivesc ca venind de altundeva, dintr-un dincolo de timpuri, pentru a rămâne cu noi ca o prezenţă neabătută, boltite peste timpul care trece, până la consumarea lui. Aceste cărţi, dacă ştim să intrăm înlăuntrul lor, dacă învăţăm să le urmăm cursul, ne duc spre un loc unde ochii şi inimile  se deschid, în sfârşit către un alt spaţiu, a cărui nostalgie o avem cu toţii, în imediata apropiere a lui Dumnezeu”. În fond o sumedenie de cărţi (printre ele, multe cărora le-am pierdut aproape amintirea) pot susţine că ele cuprind o secţiune de viaţă, că încearcă s-o povestească, s-o scruteze şi s-o înţeleagă. E fără îndoială adevărat, spre cinstea umanităţii de pretutindeni şi dintotdeauna. Totuşi o „carte de viaţă” e ireductibil „altceva”. Ea nu trebuie să se mărginească la multiplele aspecte ale vieţii omeneşti, fie ea oricât de sublimă; trebuie să treacă dincolo de artă, de ştiinţă,  de „desăvârşirea ce poate fi dobândită în această lume. Toate aceste elemente de o incontestabilă valoare ajung, de altfel, să fie înghiţite, mai devreme sau mai târziu, de viaţa însăşi, în trecerea ei. Trebuie ca viaţa din care e ţesută cartea să vină de dinaintea oricărei vieţi pur omeneşti, dintr-un suflu de viaţă şi de adevăr care să nu depindă de condiţiile impuse de secole şi epoci. Ea nu reprezintă aşadar numai un prilej de instruire (de uimire sau de admiraţie) ci ne poartă literalmente într-o noutate de viaţă. Recunoşti, de obicei, o astfel de carte prin faptul că, odată adecvat deschisă, ea nu se mai închide niciodată”;

Primesc din America, de la Lucia Cherciu, autoarea volumului „Lalele din Paradis” (Editura „Eikon”, Bucureşti, 2017), un punct de vedere privind recenzia „Poemele unei geografii mentale”  la volumul respectiv şi pe care am publicat-o în „Actualitatea botoşăneană”: ”Vă mulţumesc din toată  inima pentru recenzia la “Lalele…”.  Cuvintele dumneavoastră m-au învigorat şi mi-au dat multă energie. O să vă trimit câteva poezii noi spre publicare, în curând”;

Iată, din “Dilema veche” nr. 634 din 2016,  propunerile lui Liviu Papadima privind “valorile care ar trebui să ne ghideze opţiunile”: 1. Creativitatea; 2. Curiozitatea; 3. Discernământul; 4. Îndrăzneala; 5. Libertatea; 6. Caracterul; 7. Umanitatea;  8. Civilitatea; 9. Spiritualitatea; 10. Atitudinea valorizantă.

Horia Gârbea, în România literară” nr. 28 din 2016, despre roman: “Romanul este o istorie, în sensul de naraţiune, dar şi în sensul de ştiinţă care studiază trecutul, cum afirmă dicţionarul. Numai că idea de trecut este mai complex la roman. Ea cuprinde trecutul la care autorul nu a participat şi îl cunoaşte din alte relatări”; Lucian Cochinescu, în cartea sa “Dimensiuni ale psihologiei în literatură”, despre roman: “Romanul este o opera mixtă a intelectului uman, pe de o parte el aparţine neîndoielnic sferei artistice, pe de altă parte însă printr-o albie întinsă se varsă în sfera ştiinţei, mai ales aceleia care sintetizează în sine rezultatele tuturor legilor şi se numeşte filosofie”; Berdiaev despre romanele lui Dostoievski: “Adevărul reieşit din romane nu trebuie să-l gândim în termenii vieţii cotidiene, ci ca o iluminare, ca o transfigurare care prin effort transformă realitatea devenind o esenţă spiritual”

Andrei Pleşu, în „Minima moralia”, despre „spontaneitatea morală”: 1. „e pe cale de dispariţie pentru că pare o categorie periferică, un ornament teoretic facultativ”; 2. „lipsa de spontaneitate este un viciu al reacţiei etice (a nu se confunda cu impulsivitatea ca viciu al actului etic”. Din aceeaşi sursă despre „ipocrizie şi ipocrit”: 1. „soluţia ipocritului este disimularea”; 2. „virtuozitatea ipocritului este confecţionarea unei poze adecvate”; 3. „sub calota vajnică a ipocritului pot musti cele mai baroce obscenităţi”;

Cele opt mari opere care l-au inspirat pe Gabriel Garcia Marquez: 1. „Muntele Vrăjit” (Thomas Mann), „Ulise” (James Joyce), „Zgomotul şi furia” (William Faulkner), „Oedip rege” (Sofocle), „Casa cu şapte frontoane” (Nathaniel Hawthorne), „O mie şi una de nopţi”, „Metamorfoza” (Franz Kafka) şi „Doamna Dalloway (Virginia Woolf);

Andrei Pleşu, în „Minima moralia”, face o stratificare pe patru paliere a competenţei morale. Iat-o:  1. „competenţa morală a omului ireproşabil” (irelevantă etic); 2. „competenţa morală a simţului comun” (care legiferează în chip mecanic, neputând avansa decât pe drumuri bătătorite); 3. „competenţa morală propriu-zisă” (definită prin conştiinţa dezorientării); 4. „incompetenţa morală propriu-zisă” (echivalentă cu dezorientarea inconştientă de sine, nereflectată). Andrei Pleşu crede că etica ia fiinţă doar la nivelul palierului al treilea (cel al competenţei morale propriu-zise) şi se întâmplă doar în urma experienţei unei rătăciri asumate;

Victoria Milescu, în „Cartelul metaforelor” nr. 39 – 41 din 2017, într-un interviu acordat scriitorului Marin Ifrim, despre dominaţia feminină a poeziei actuale: „Nu mi se pare a fi ceva neobişnuit abundenţa numelor feminine în literatura recentă, prezenţa lor constantă în reviste, la festivaluri etc. Mă bucură emanciparea în avalanşă a poetelor noastre, fiindcă, din enumerarea pe care aţi făcut-o, cu preponderenţă din bazinul sudic, cu puţine excepţii sunt persoane tinere, dornice de afirmare dar şi  îndreptăţite să se manifeste acum şi aici în plenitudinea forţelor lor artistice.  Ele îşi afirmă cu putere, uneori necenzurat, violent, stările, senzaţiile, observaţiile, traumele, obsesiile, dezamăgirile, neîmplinirile, ideile, dorinţele, ce pot şoca uneori printr-o sinceritate agresivă, printr-un negativism de proporţii ca replică la o realitate neadecvată, incompatibilă, imposibilă.  Un critic spunea că unele poete scriu azi mai dur decât bărbaţii poeţi. Poezia feminină în vechea accepţie a dispărut. Sunt cazuri în care nu putem deosebi  o poezie scrisă de o femeie de o poezie scrisă de un bărbat.  Şi nu e nimic rău în asta. Un scriitor spunea că marile performanţe se obţin la tinereţe. De ce nu le-am da girul acestor tinere şi ambiţioase poete a căror stea se ridică acum, luminând poate straniu, ca orice lucru care nedumereşte la început”;