O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

PROFESORUL DE… TĂCERI

Se apropie 1 Martie şi trebuie să scriu despre Al. D. Funduianu. Spun “trebuie să scriu” fiindcă o merită din plin.  Prin  prezenţa sa, prin opera sa, prin vorbele sale, Al. D. Funduianu ne face să zâmbim şi să gândim.  Din multitudinea  “scurtisimelor” sale reţin două:  o “compesaţie” ( “cel care vorbeşte este înţeles de toată lumea / eu sunt captivat de cel care tace”)  şi o “ingratitudine” (“cum să socializez eu cu unul ca mine”).

Opera lui Al. D. Funduianu se află la limita plină de fineţe a tăcerii. El lasă să străbată lumina reflecţiei fără a ne da şi contururile, punându-ne gândirea la treabă.   Dacă nu aţi sesizat, el este un scriitor cu “program literar”, unul străbătut de tăceri.  Nu sunt tăceri în sensul pe care ţi-l asigură  surzenia, este  un fascicul  de tăceri concretizate în reflecţii. La Al. D. Funduianu cuvintele cad în alte cuvinte, eu aş zice că se devorează unele pe altele încât rămân cîteva care îşi arogă dreptul de a se etala într-un poem scurt, într-un umor sădit la nivelul epigramei, într-o aberaţie miezoasă sau într-un aforism tăios. Numai el poate face inventarul cuvintelor rămase închise în propria tăcere. Al D. Funduianu nu este numai profesor de matematică, este şi un “profesor de… tăceri”.

Cu mult timp în urmă, să fie doi sau trei ani, spuneam că  în afară de singura şi ceţoasa mea tentativă de a-l localiza în MARELE IMPERIU al TĂCERII, o mare greşeală în fapt, niciodată nu mi-am mai propus să-l încadrez într-o schemă, fiindcă el nu este numai al ştiinţei, numai al literaturii, numai al Ţării Candorilor. El este al tuturor.  Revin, şi iarăşi îl localizez pe Al. D. F. în acel IMPERIU AL TĂCERII.

Redau aici  cronica pe care am făcut-o ultimului său volum apărut anul trecut (2023):

[Cineva spunea că unele cărţi ar trebui gustate, altele devorate, însă doar câteva ar trebui mestecate şi digerate pe îndelete. Din  cea de-a treia categorie face parte şi „Viaţa într-o lacrimă” (Editura „Quadrat”, Botoşani, 2023), prin care autorul, Al. D. Funduianu, ne invită în labirintul său identitar. Ca de obicei, el este adeptul unui joc reuşit între cele două caracteristici ce-i sunt specifice: inteligenţa concretă şi inteligenţa abstractă. Se armonizează perfect interesul pentru lucruri cu interesul pentru idei, este evidentă  o împletire măiastră între a pune accentul pe fapte şi apelarea la raţionamentul deductiv, nevoia de a vedea şi a atinge se pliază perfect peste capacitatea de a înţelege, rezultând un realism al opiniilor exasperant de plăcut: „denivelat şi / plin de serpentine – drumul vieţii // de pe culmile victoriei în / abisurile disperării – / o clipă / şi eu / anevoie / rostogolind spre cer / un fir de nisip” (eu, petala unui fir de nimic): „seara / vorbeşte în şoaptă cu / amurgul cuibărit în adâncul / sufletului // iar noaptea – / un sfetnic / din ce în ce mai discret” (mister); „pe pietonalul lângă / arteziană / porumbeii socializează în / jurul unui cornet cu / seminţe – // numai noi / cu dreaptă credinţă şi optimişti / în pagube / trecem / unul pe lângă celălalt ca nişte / fantome // aici / nu e nici o iluzie – / e chiar ceea ce vedeţi” (ipostaze) etc.

Prin  acest volum autorul se raliază celor foarte mulţi care pun poezia ultimilor 10-15 ani sub o oarecare formă de autonomie. Au  trecut  asimptotic pe lângă poemul postmodern, de mare întindere şi adeseori plictisitor, raliindu-se, în general,  unor  trei direcţii: întoarcerea la tonurile şi ritmurile clasice,  o aplecare spre formele fixe ale genului liric şi  adoptarea poemelor scurte, de mică întindere, din care se ivesc idei cu caracter aforistic sau chiar filozofic.  Printre aceştia, un loc aparte îl ocupă Al. D. Funduianu, adept al ultimelor două direcţii,  din care cităm un poem-apoftegmă  care sună ca o sentinţă: „când / dintr-un poem / rămâne un gând / o stare / le scriu / numai pe acestea – // aşa redau / şi esenţa poeziei / reduc şi / consumul de hârtie” (cum m-am împrietenit cu mediul fără să renunţ la poezie). Volumul  este un veritabil jurnal de idei ivite în zona de separare dintre realitate şi poveste, zonă pe care poetul o  percepe ca pe o „pojghiţă de gheaţă” foarte subţire.   Ieşind din matrice (= lacrimă) – “destin / pe mine / m-a născut o lacrimă”-,  Al. D. Funduianu ne conduce către situaţia cârtiţei lui Kafka pe care, parafrazând,  descoperim că părăsind lacrima se simte vulnerabil: „drept / vă spun / mă mir şi eu… / când îmi văd trista / figură – // că-s naiv de felul / meu / şi candid de la natură” (chip în oglindă). Eliberarea din lichidul amniotic al lacrimii este o concretizare a dorinţei de a evada din sihăstria urbană şi retragerea în zona  de mare deschidere a Costeştiului. Volumul acesta este şi unul prin care Al. D. Funduianu abandonează periplul pe aleile idealului, el dorind să audă plânsul ierbii produs de  apăsarea tălpilor copilăriei: „părăsit de trăirile de altădată / străin şi / rece / doar în cimitir / acasă – // aprind o lumânare la mormântul / părinţilor / altele / la viii din memorie şi cam / atât // ba nu / plecând în răvăşite / amintiri / de sus / de pe linia orizontului / privesc / îngândurat în urmă / în ochi: / biserica / nişte case în alb / grădini împrejmuite / şi lucrurile din faţa satului – un fel de / lacrimi prelungite / pe frunza inimii” (satul – note subiective).

Dincolo  de cele spuse, trebuie să remarcăm că Al. D. Funduianu   este şi un senzorial. Versurile sale însemnă şi o cale de  scoatere din sine a tuturor acumulărilor producătoare de încântare şi revărsarea lor către cititori.  Filozoful francez Gaston Berger spune că autorii de tip senzorial „ne ridică undeva între aviditate şi tandreţe, între ataşamentul de sine şi ataşamentul de alţii”. Poemul  „orbirea de îngeri” („să te plimbi / într-o zi însorită de / primăvară / prin livada cu cireşi în floare / şi să te îndoieşti că există grădina / raiului – / iată / orbirea de sens”) este unul dintre cele multe care întăresc afirmaţia de mai sus, dar ne şi obligă să privim acest volum  ca pe un eseu, fiindcă scriitura relevă şi o natură meditativă, tonusul trăirilor fiind relevante şi convingătoare. Există şi un algoritm logic la care răspunde poetul-eseist, axându-se cu predilecţie pe destin: îşi exersează gândirea critică meditând de unul singur într-o partajare pe anotimpuri.  Umorist de marcă, unul ascuns sub umbrela delicateţei şi generalizărilor, după cum s-a văzut în câteva cărţi anterioare, volumul acesta  este un interesant eseu despre destin, ceea ce înseamnă că Al. D. Funduianu poate schimba cu uşurinţă registrul liric.]

LA MULŢI ANI!, AL D. FUNDUIANU, şi primeşte acest catren:

Poet de astăzi (şi de ieri),

Nu-l regăseşti printre fiţoşi,

El se afirmă prin… tăceri,

Să facă loc la zgomotoşi!

(GEORGICĂ MANOLE)