O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DE LA CLARICE, ANNELIESE, MARGARITA LUI BULGAKOV… LA PRINŢESA X

Ne  aflăm încă în plină postmodernitate şi scriitorii caută locuri  pentru a se retrage în zone peste care să  plieze  creaţiile lor vizibil neîncadrabile. Gabriel Alexe  o face, deşi  rămâne la un limbaj uşor inaccesibil, adesea venind dinspre un enciclopedism voit. Spun acestea fiindcă aşa s-a întâmplat să fie, ca la momentul citirii volumului “Tango în Braille” (Editura “Pim”, Iaşi, 2021) să nu-i fi citit  celelalte cinci volume de versuri: “Cameră cu păianjen” (1996), “Suflet vândut iubirii” (1998), “Arome târzii” (2000), “Asha” (2004) şi “Calea Soarelui” (2005). Aspectul reprezintă un dezavantaj în preocuparea mea de a scrie despre volumul în discuţie, dar, până la urmă, e şi un mic folos. Tentaţia de a se refugia din chingile postmodernismului este evidentă, pornind şi numai de la crearea unui univers închegat al iubirii pe traseul iniţiatic ce ocupă intervalul timp iniţial – timp final. În primele poeme ale volumului recunoaştem o asiduă pregătire a gradului de intimitate ca echivalent al preludiului prin percepţii extrasenzoriale, poetul adăugând informaţii doar cu ajutorul minţii şi folosindu-se de privire, extrase toate din  contratimpi („jarul din şemineul ochilor tăi topeşte nisipul din clepsidră”), din stările de rubin („prin vitraliile ochilor tăi am văzut prima oară neantul”), din transpoziţii („m-am internat în ochii ei ca-ntr-un azil de noapte”), din forme abia vizibile („ochii tăi  de sub cer – ochii mei de sub apă), din popasuri pline de subînţelesuri („ochii mei au făcut popas precum semnul de carte între paginile roz ale sânilor tăi). Gabriel Alexe îşi ia şi un referenţial, unul  activ, unul ușor inflamabil, nonconformist chiar, și care răspunde la numele de Clarice: „Se lasă seara prin aburi de samovar / Clarice // agonia pluteşte ca o pană de corb şi eu smulg / urzicile năpădite în tine / Clarice // vorbe limpezi spală cascada lunii prinsă în sloi / vântul îşi caută adăpost sub frunze precum răsuflarea mea / în somnul alb al palmelor tale / Clarice //  bănuiam că afară e toamnă după fereastra / în care fâlfâie ciori şi chipul tău în oglindă / Clarice // prin laguna sânilor tăi un fluviu imens se revarsă / în oceanul peste care va creşte o noapte lungă şi albă / Clarice”. Îndrăznesc  să regăsesc în acest referenţial  pe Clarice Orsini, soţia lui Lorenzo de`Medici, o nonconformistă recunoscută.

Intrând  adânc în volum, extrasenzorialul se transformă încet într-o primă formă de contact făcând loc senzorialului. Participă intens două organe de simţ, ochiul şi pielea, care accentuează  o senzaţie  concretizată într-o  metaforă a scurgerii: „noaptea se scurge”, „luna prelinsă pe geam”, „cămaşa mulată pe trup”, „trupul tău lichid ce mă inundă”, „mă scurg ca plumbul topit”, conducând către senzaţia pe care ţi-o dă preumblarea  mâinii pe trupul iubitei sau încleştarea trupurilor, ajungându-se „de la nimic la marele tot”: „Şi cu tine vorbeam despre tine / despre tine vorbeam, nu-i aşa?! / nu se face să nu ne desfacem mi-ai spus // privirile mele îţi hăituiau sânii / şi nurii  tăi vagabonzi mă vânau // cu fruntea lipită de pectorali respiri sacadat / escaladezi Everestul / din Chomolungma te arunc direct în tavan! / de vină nu-s eu ci Şerpaşul // în menghina coapselor tale vibrez / sub coama cailor verzi // iubeşte-mă ca pe un extraterestru!”(„Monolog intim”). Referenţial? Neîmblânzita Anneliese, celebra posedată demonic, dar şi de plăcerea de a se lăsa pradă momentelor de exorcizare („Trupul tău Anneliese / vişin înflorit prin care mă târăsc ca omida…”).

Intrând şi eu în logica lui Gabriel Alexe, una a analogiilor (Clarice, Anneliese, Margarita lui Bulgakov…) şi a tuşelor enciclopedice, asemăn volumul cu o bijuterie gen „Prinţesa X” a lui Brâncuşi. Prin atingeri, printr-o luptă acerbă între extrasenzorial şi senzorial, Gabriel Alexe  sculptează o femeie cu statutul de prinţesă, dar într-o formă uşor modificată celei date de Brâncuşi,  pentru care  femeia nu însemna „un zâmbet între dantele şi fard pe obraji”.  A lui Gabriel Alexe este una încă postmodernă, una  pe care o prezintă în splendoarea goliciunii sale şi gata să permită orice: „Şi ai pătruns o fantomatică dimensiune: / felină albă-n salt invers! /  festin al nopţii ca o pradă pe sânii tăi / ce-n mine cresc. // în verzi pupile mă fixezi flămândă haită de jivine! / eu în echer mă străduiesc / să pun rigla pe tine. // bule de cer şampanie extaz  / într-un miraj şi coapsa ta îmi pare / o ursitoare de cristal. // întorc privirea şi mă pierd în forma / eterului elementar. // atât de dezbrăcată… / meditez: // cât e de stranie Materia!”(”Eterică”). Aşa cum spunea cineva că după ce vezi „Păsările”  lui Brâncuşi, nu mai poţi vedea o pasăre în zbor ca înainte, la fel ţi se va întâmpla şi după ce citeşti poemele lui Gabriel Alexe: nu mai vezi femeia ca înainte.