O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
Primesc revista “Luceafărul de dimineaţă” nr. 1 din 2024. Cum era şi normal, pe prima pagină tronează portretul lui Eminescu. Anastasia Dumitru semnează eseul “Despre omul deplin al culturii româneşti”. Autoarea, apelând la câteva surse ce au ca autori pe Noica, Cristina Crăciun, Victor Crăciun, Ştefan Cacoveanu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Nichita Stănescu, Teodor V. Ştefanelli, Horia Teculescu, Mite Kremnitz şi alţii, reţine cîteva aspecte care îl vizează pe Eminescu: 1. Constantin Noica (studiind caietele lui Eminescu) – “Nouăzeci la sută din poeţii nostri îşi vor da probabil demisia din calitatea de poeţi, văzând ce este în laboratorul unui mare creator, iar orice om de cultură se va ruşina de puţinătatea intereselor şi mijloacelor pe care le-a pus în joc, în comparative cu fervoarea pentru cultură a unui tânăr fără titluri şi fără specialitate”; “Prin Eminescu i s-a dat poporului roman o conştiinţă de cultură completă”; 2. Ştefan Cacoveanu – “Trebuinţele vieţii şi le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde… la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el… şi apoi la un talent aşa mare cum îl ţineam noi ni se părea cumva naturală această lepădare de sine… Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare… nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată”; A. D. Xenopol – “Era un om ce nu mai trăia cu corpul, ci numai cu mintea; era ca Rafael ce uita chiar să mănânce şi zugrăvea toată ziua sau ca Beethoven căruia până şi în surzenie tot îi vuiau în cap valurile simfoniilor”; Nichita Stănescu – “Eminescu este cel mai dificil poet roman şi cel mai de neînţeles, dându-ne iluzia, totuşi, că poate fi înţeles”.
Anastasia Dumitru, autoarea eseului, vine şi cu propriile comentarii rezultate din sursele amintite: 1. “Teodor V. Ştefanelli îşi aminteşte că notele cele mai bune ale gimnazistului Eminescu erau la religie, la limba şi literature română şi la istorie şi că pasiunea sa pentru teatru l-a determinat pe liceanul de la Cernăuţi să-şi abandoneze studiile şi să urmeze trupa lui Fani Tardini, prima trupă românească de pe pământul Bucovinei. Venea publicul din toate unghiurile Bucovinei să asiste la reprezentaţii iar studenţii nu lipseau niciodată de la spectacole. Eminescu fredona melodiile auzite pe scenă sau repeta fraze din piesele văzute”; 2. “Ştefan Cacoveanu îl va reîntâlni pe Eminescu şi va descrie cămăruţa în care locuia, o odaie cu o fereastră mica, având o canapea, o masă şi un scaun de brad. Avea vreo 200 de cărţi pe care le ţinea întinse pe jos; pe masă erau tot felul de “hârţulii scrise şi nescrise”, caiete şi volume, toate în dezordinea cea mai frumoasă. Ştefan Cacoveanu îi creionează portretul lui Eminescu din anii 1868 – 1869: un tânăr cam de 19 ani, de statură de mijloc, bine legat, cu fruntea înaltă, , trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru, care umbla încet şi vorbea rar şi dulce; nu era „lumeţ”, ci ca vremea, „când senin, când înnorat”. 3. „Eminescu avea doi duşmani primejdioşi: răutatea ţi prostia omenească. Prin urmare, prietenii îi erau număraţi; îi plăcea să fie mai mult singur, să iasă din oraş, să fie în mijlocul naturii. Din acest motiv, cărţile, bibliotecile i-au fost cei mai buni profesori”.
Anastasia Dumitru reţine din Eminescu: 1. „A ieşi în publicitate nu e glumă. Mai de multe ori îmi pare rău că am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: „Gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât şi a treia pe buze”. Când îţi va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat odată vorba din gura n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu şoimul. Trebuie să cumpăneşti de-o sută de ori o scriere până o dai publicităţii”; 2. „Limba trebuie să aibă un scriitor. Limba face pe scriitor precum unealta bună face pe maestru”