O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

„România literară” nr. 4 din 26 ianuarie 2024.  Editorialul lui Nicolae Manolescu se intitulează „Poezie şi empatie”.  Mare admirator al poeziei moderne care debutează  odată cu simbolismul, se poate constata că tratează cu oarecare blândeţe poezia clasică de până la romantism. Reţinem un fragment din acest eseu care merită citit şi numai pentru faptul că puteţi lămuri poziţia  preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România faţă de poezia românească: „În poezia clasică, erau exprimate sentimente dintre cele mai nobile. Poezia modernă, care îşi are unul din punctele de pornire în estetica urâtului, a rupt acest pact cu societatea. Nu-mi place neapărat, din motive greu de explicat astăzi, retragerea  poeziei moderne într-un turn de fildeş.  Dar acest lucru s-a întâmplat şi se întâmplă. Solitudinea poeziei moderne se datorează adoptării unor modalităţi abstracte de exprimare, ca şi pictura sau muzica, după cum am mai spus. Dacă acordăm  credit unuia din principalii poeticieni din secolul XX, Hugo Friedrich, la ideile căruia  am apelat nu o dată, poezia modernă se caracterizează prin negativitate, obscuritate şi absenţa  transcendenţei”.

            Şi fiindcă cei de la „România  literară”  au un dinte ascuţit pentru Eminescu, voi relua ultimul paragraf al eseului şi fiţi atenţi unde vrea Nicolae Manolescu  să-l includă  pe poetul nostru naţional: „Copilul din noi, care moare puţin câte puţin cu vârsta, nu uită versuri care aparţin propriei copilării a poeziei.  El a ştiut întotdeauna de ce i-au rămas vii în minte: fiindcă şi-a recunoscut nu o dată în ele trăirile proprii. Adultul ştie ceva în plus şi anume că poetul şi-a pus în ele trăirile proprii care sunt totodată şi ale lui. Uneori i se face dor de Grigore Alexandrescu, de Alecsandri, de Bolintineanu, de Coşbuc,  de Topârceanu,  de Goga, de Şt. O. Iosif, dar şi de alţii mai mărunţi.  Mi-a trecut prin cap să-i adun într-un capitol al „Istoriei critice” (dacă voi mai face o ediţie!), intitulat „Copilăria poeziei. Poezia pentru copii”.  Şi să-i trateze cu blândeţe necritică, întorcându-le empatia pe care am simţit-o de câte ori i-am citit de-a lungul timpului.  Ştiu şi până unde voi merge cu exemplele. Îmi stă ca un munte în cale Eminescu, a cărui poezie va deveni şi ea una pentru copii, dar abia la generaţiile următoare”.

„România literară” nr. 4 din 26 ianuarie 2024. Cristian Pătrăşconiu ia un interviu scriitorului Manuel Vilas (Spania).  Reţin punctele de vedere despre bucurie: 1. „Bucuria este biologică, este naturală, iar fericirea este socială”; 2. „Bucuria este o revoluţie pacifistă şi presupune lucruri foarte simple ale vieţii: a bea un pahar cu apă,  a vedea lumina soarelui”; 3. „Bucuria este misterioasă, pentru că ne duce până aproape de originile noastre”; 4. „Bucuria este prima celebrare a vieţii”; 5. „Bucuria se află în lucrurile simple”; 6. „Treapta decisivă este exact aceasta: cum să reuşeşti să obţii bucuria din suferinţă”; 7. „Bucuria este întotdeauna privată, personală”; 8. „Bucuria este un sentiment intim, primitiv, atavic”; 9. „Bucuria este un mare mister”; 10. „Kafka spunea că bucuria este o obligaţie”; 11. „Bucuria este revoluţionară, fiindcă nu implică succesul”.

„România literară” nr. 4 din 26 ianuarie. C.P. (probabil Cristian Pătrăşconiu) reia din discursul de la Premiul Nobel al lui Jonn Fosse, laureat al Premiului pentru Literatură în 2023.  El şi-a conceput discursul sub titlul „Limba  tăcerii”. Reţin o explicaţie a laureatului: „Însă o spunere tăcută, sau o limbă a tăcerii, vorbeşte mai ales din totalitatea unei opere. Fie că este vorba de un roman, de o piesă de teatru sau de un spectacol de teatru, nu părţile însele sunt importante, ci întregul, care trebuie să existe şi în fiecare detaliu – sau poate că pot cuteza despre spiritul întregului., un spirit care, într-un fel,  vorbeşte atât de aproape, cât şi de departe. Şi ce auzi atunci, dacă asculţi destul de atent? Auzi tăcerea. Şi aşa cum s-a spus, doar în tăcere poţi auzi vocea lui Dumnezeu. Poate.”