O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

Continui să citesc „Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu” (Editura „Floare Albastră”, Bucureşti, 2007), autor George Popa.  După eseul din deschiderea cărţii despre apriorismul românesc, prin care introduce în triada superlativă a poeziei româneşti, alături de „Mioriţa” şi „Meşterul Manole, „Luceafărul” eminescian, a urmat cel despre  „adevărul poetic” prin care demonstrează că pentru Eminescu adevărul poetic este sacralitate în sensul că poezia este adevărul pe care poeţii „îl au din cer”, de unde „aud şoapta divină”. În al treilea eseu, despre care vom vorbi, intitulat „Eminescu şi religia”, George Popa simte nevoia să răspundă la o întrebare: „A fost Eminescu un homo religiosus? A fost un fervent creştin?”.  Autorul explică metoda de lucru: „În opera eminesciană întâlnim atitudini felurite privitor la dumnezeire, criteriul fundamental fiind cel axiologic, adică funcţie de felul cum Creatorul se comportă faţă de creatura sa”. Pornind de aici, George Popa identifică în creaţia lui Eminescu o perioadă apofatică, căutând  atitudini negative ale poetului faţă de divinitate. Gestul ar avea din partea lui Eminescu o singură motivaţie: „absurditatea morţii”. Şi asta pornind de la credinţa că  „orice fiinţă odată născută, are dreptul sacru, absolut, la durată eternă”. Într-un cuvânt, Eminescu nu înţelege cum divinitatea poate să-şi ucidă propria creaţie, aspect întâlnit în „Mortua est!” De aceea, remarcă George Popa, în „Demonism”, „Eminescu imaginează o schemă mitică, eclectică, originalitatea constând în inventarea atribuirii celor două principii morale: răul aparţine zeului suprem, aici Ormuz al iranienilor, iar binele titanului, pământului.”

În fragmentul postum „Confesiune”, George Popa descoperă un ton mai sever al poetului şi „o originală şi expresivă idee a raportului dintre clipă, timp şi eternitate: timpul o repetată ucidere comisă de fiecare clipă, iar această moarte neîncetată a timpului, omul o numeşte eternitate”. Privind „Rugăciunea unui dac”, autorul eseului crede că „apare repudierea radicală a vieţii, astfel că poetul îl roagă pe Dumnezeu să-i îngăduie intrarea în repausul etern”.

Această negare eminesciană, spune George Popa, a fost invocată a profundă deprimare în dragoste, fapt ce a făcut să apară poezii precum „Despărţire”, „De câte ori iubito”, „Pe aceeaşi ulicioară” şi „Atât de fragedă”.  Perioada aceasta, apofatică, explică mitul fenomenologiei trifazice: VIAŢĂ – MOARTE – ÎNVIERE. Aceasta este pusă pe un plan înalt de fiinţare, pe care George Popa  l-a denumit structură zalmoxică (= matricea fundamentală a spiritualităţii româneşti).

George Popa  identifică şi o perioadă a modulării cristianice.  Este perioada în care, spune eseistul, „apare lumină sub forma iubirii”.  Deşi poemul „Mureşanu” este încadrat perioadei apofatice, el are germeni care face trecerea către ceea ce se poate numi modulare cristianică. Va scrie şi poezia „Dumnezeu şi om” („unde pune în faţă iconografia primitivă cu pictura religioasă ulterioară), dar şi poezii precum „Ta twam asi”, „Colinde, colinde…”, „Învierea”, „Rugăciune” sau „Răsai asupra mea”, toate de inspiraţie creştină în nuanţă ortodoxă. Spune George Popa: „Constanta acestor poeme este evocarea Fecioarei Maria. Semnificativ apare faptul că sunt contemporane cu poezia „Fiind băiat păduri cutreieram”, precum şi cu antuma „O, rămâi…” şi de asemenea, nu prea departe de „O, mamă…”. Spre exemplu, în poezia „Ta twam asi”, Fecioara Maria „este identificată cu luceafărul veghind dramaticul destin omenesc”.

Această perioadă este , după cum spune George Popa,   una în care “răzbate ecoul credinţei sădită în straturile afunde ale sufletului românesc sub forma datinei, ca o salvare oricând trează, o speranţă de reînviere a adevărului şi a iubirii”.

Concluzia acestei prime părţi a eseului este următoarea: sacrul este fundamentul religiozităţii eminesciene.  Este dedusă şi din faptul că morala pe care o impune Eminescu şi, implicit, ni se impune şi nouă “este responsabilitatea faţă de faptul de a exista, faţă de totalitatea Creaţiei”. Continuă George Popa: “Sacralitatea s-a confundat cu însăşi viaţa şi opera lui Eminescu. Lucrul acesta l-a spus admirabil Caragiale_ “EMINESCU SEAMĂNĂ CU UN SFÂNT TÂNĂR COBORÂT DINTR-O VECHE ICOANĂ BIZANTINĂ”.

Fiindcă Eminescu a avut o aplecare asupra filozofiei lui  Spinoza, George Popa caută influenţe ale gînditorului olandez, urme panteiste, în poziţia lui Eminescu faţă de  Dumnezeu , pentru a demonstra că de fapt  “conştiinţa codumnezeirii nu a fost la Eminescu urmarea unor îndoctrinări filozofice, ci apare foarte timpuriu, încă la 16 ani, fiind vorba de o  intuiţie structurală originară”.

Concluzia mare a eseului, şi pe care ne-o dă George Popa, este: “Eminescu a făcut teologie poetică: sacralizarea lumii şi a vieţii, îndumnezeirea iubirii care a constituit năzuinţa sa primordială”. (VA URMA)