O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Continui să citesc „Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu” (Editura „Floare Albastră”, Bucureşti, 2007), autor George Popa.    După ce a vorbit de  „apriorismul românesc”, (vezi „Momentul de cultură” nr. 212), George Popa face o incursiune în teoria „adevărului poetic” pe care îl pune sub un citat din Giordano Bruno: „Sunt atâtea feluri de adevăr, câţi poeţi adevăraţi sunt”. Referirile nu se fac la  adevărul de consum („care priveşte relaţia de fiecare zi cu oamenii, cu lucrurile în cadrul vieţii materiale”),  la adevărul euristic („ştiinţific, care este şi el instabil în ştiinţele vieţii”) sau la adevărul filosofic ( „care ar fi şi el fluctuant, variind în funcţie de concepţia despre lume  a fiecărui cugetător”). Autorul se referă la al patrulea adevăr care „… este al celor trei magi rimbaldieni, – inima, sufletul, spiritul. Nu mai este un adevăr distant, „obiectiv”, ci este adevărul interiorităţii umane, al fiinţării sale. Este adevărul poetic, adevărul artei în general, pentru că, aşa cum afirmă Heidegger, „fiecare artă este în mod esenţial poem”. Există un anumit adevăr care îl aşteaptă pe fiecare poet. Prin poezie, prin artă experimentăm, vieţuim propria noastră fiinţare la cea mai de sus felurime a frumosului, a uimirii”. În sprijinul acestei aserţiuni,  privind cel de-al patrulea adevăr, George Popa trece prin  Aristotel („Poezia este mai filosofică şi mai elevată decât istoria”), Heidegger („Esenţa poematică a gândirii salvează domnia adevărului”), Holderlin („Adevărul absolut, adică ceea ce durează, este însă întemeiat de poeţi”), Rilke („Doar cântul consacră şi menţine”), John Keats, acesrt „preot al Frumuseţii” (Oscar Wilde), Goethe cu  a sa scriere „Poezie şi Adevăr”, Nietzsche („Este cu neputinţă să înveţi Adevărul acolo unde este găzduit josnic”) etc.  Pe principiul paşilor mărunţi, din poet în poet, George Popa ajunge la Eminescu pentru care „exprimarea adevărului poetic este o sacră presiune”  declarată în poezia „Criticilor mei” („Ah! atuncea ţi se pare / Că pe cap îţi cade cerul: / Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” Poezia aceasta ca un univers (o unitate şi o unicitate) şi posesorul unei logici interne perfecte, el, spune George Popa „exprimă sentimentul responsabilităţii cosmice a poetului faţă de cuvântul poetic, faţă de adevărul poetic, presiunea sacră care solicită această responsabilitate”.

Referindu-se la  poezia „Epigonii”, adaugă George  Popa:  „… adevărul poetic este sacralitate, aşa cum rezultă din finalul poeziei, unde este folosit în repetate rânduri cuvântul „sfânt” sau metafore ale sacrului, în perspectiva căruia poetul, care este un vizionar al idealităţii divine, reîntemeiază în valorizare absolută realitatea umană de tină: „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare / Ce făceaţi valul să cânte şi puneaţi steaua să zboare, / Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi.”

George Popa, analizând  postuma „O stingă-se a vieţii…” constată  credinţa lui Eminescu privind adevărul poetic pe care îl formulează astfel: „…este necesar pentru a nu rătăci bezmetici în incertitudinea efemeriadei zilnice a vieţii, în care nu ştim ce este adevăr şi ce este minciună”, pornind de la versul-întrebare: „Ce-i la urma urmei minciună, adevăr?”  Întăreşte afirmaţia şi cu                                                                                                  două versuri din „Ca o făclie”: „Să-nving cu adevărul sau să întăresc minciuna / În cumpenele vremii sunt amândouă una”.

La Eminescu, constată George Popa, patima este cea care energizează cugetul. Spune Eminescu: „Sucul învietor al gândirii este PATIMA.  Vorba e că numai această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul”. Eminescu avea să declare:„EU SUNT UN OM CARE SPUNE ADEVĂRUL” şi, de aici, fapt important,  concluzionează George Popa: „…priveşte, precum se ştie, nu numai adevărul poetic, ci şi cel moral, demascând şi înfierând în repetate rânduri, mai ales în „Scrisori”, şi în „Glossă”, mizeria sufletească, minciuna, racilele de tot genul ale vieţii sociale. Un rezumat, o şarjă amară privind diversele forme ale falsului adevăr, echivalent cu o „tinichea de paie”, se desfăşoară în postuma „O, adevăr sublime…”.

Reţinem finalul acestui eseu ce se  constituie într-un capitol al volumului: „Ştiind că adevărul absolut, adevărul ultim al existenţei rămâne inaccesibil, pentru că a-l cuprinde ar trebui să parcurgem întreg infinitul şi eternitatea trecută şi viitoare, şi să smulgem necunoscutului inepuizabilul său mister, autorul „Glossei” afirmă: „EU ADEVĂR NU CAT, CI-NŢELEPCIUNE”.  Este vorba de „înţelepciunea poetică” – vieţuită şi exprimată de poetul-gânditor care a fost Eminescu, în numeroase aforisme, lirica sa fiind prin excelenţă gnomică.  Sunt adevărurile pe care poeţii „le au din cer”, de unde „aud şoapta divină” şi ni le dăruiesc pentru a ne serba şansa de a fi, pentru că menirea noastră este să vieţuim pe pământ întru poezie”. (VA URMA)