O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Ziarul „Lumina” din 16 ianuarie 2024.  Arhim. Mihail Daniliuc  ne prezintă un an din viaţa lui Eminescu (1874), acesta având 24 de ani.  Reţinem din acest eseu: 1. „începutul anului 1874 l-a găsit pe studentul Eminescu la Berlin, înscris la Facultatea de Filosofie, cu speranţa reîntoarcerii în ţară şi încartiruirea într-o ocupaţie pe măsura studiilor şi aspiraţiilor sale”; 2. „la finele lui ianuarie primeşte o scrisoare de la Maiorescu: „Cum stai cu doctoratul în filozofie? Îl faci la Berlin? Te rog să vezi în această întrebare un semn de atenţie şi considerare, ce o avem toţi din cercul nostru pentru Dumneata”; 3. „probabil într-o discuţie anterioară Maiorescu i-a vorbit de planul său: numirea poetului ca profesor la Universitatea din Iaşi, după susţinerea doctoratului. Oarecum neîncrezător, studentul i-a răspuns ministrului: „Cred că o astfel de propunere nu-mi poate fi decât măgulitoare.  După conştiinţa mea, totuşi, ea vine prea devreme”;  4. prin martie, Eminescu îi scrie lui Maiorescu că s-a hotărât să demisioneze de la slujba pe care o avea la Legaţia României fiindcă îl împiedică să se focuseze pe doctorat,  fapt ce i-ar permite să vină la Iaşi să-l pregătească: „În timpul şederii mele la Iaşi aş putea să mă ocup mai de aproape cu numitele două obiecte ale doctoratului şi astfel, cu această împărţire a timpului, ar fi aranjată partea cea mai principală”.  Maiorescu insistă ca Eminescu să rămână la Berlin şi, ca ministru, îi acordă o bursă de studii în valoare de 100 de galbeni.  Deşi şi-a luat angajamentul ca în august să finalizeze doctoratul, ezitările şi oboseala i-au anulat speranţa; 5. „… la finele lui iulie se întoarce la Botoşani unde lucrurile se cam complicaseră, deoarece surorile lui, Harieta şi Aglaia, fiind la Praga, s-au îmbolnăvit de tifos, iar Gheorghe Eminovici pleacă acolo cu scopul de a le aduce acasă”; 6. de la Ipoteşti pleacă la Iaşi unde, la sfârşitul lui august, preia funcţia de director al Bibliotecii Centrale. Tot în această perioadă primeşte vestea de la Berlin că fratele său, medicul Şerban, e grav bolnav; 7. ca bibliotecar, la 15 octombrie face un raport către Ministerul Instrucţiunii, cerând 585 de lei pentru a achiziţiona şapte cărţi de la un anticar ieşean, pe care le considera foarte importante. Printre aceste cărţi se aflau: „Cele Şapte Taine” scrisă în 1644 de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, „Psaltirea „ în versuri, tradusă în  1673 de Mitropolitul Moldovei Dosoftei şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, tipărit tot în 1763 de acelaşi Dosoftei;  8. concomitent  cu munca de bibliotecar va suplini  la catedra lui Xenopol, cursuri de logică; 9. în acelaşi timp va lucra, la  cererea lui Maiorescu, la un manual de lecturi literare; 10. în noiembrie, într-o şedinţă a Junimii l-a prezentat pe noul venit, Ion Creangă, cu care va lega o prietenie nezdruncinată; 11. la Iaşi vine Ioan Slavici, iar Eminescu, la cererea scriitorului ardelean, îl va însoţi peste tot, arătându-i frumuseţile acestui oraş; 12.  pe 29 noiembrie, moare la Berlin, la vârsta de 33 de ani, fratele Şerban Eminovici.  Va fi înmormânta pe 2 decembrie prin grija Legaţiei României, fără ca cineva din familie să participe; 13. în acelaşi timp, la 24 de ani, Eminescu va scrie: „Împărat şi proletar”, „Pustnicul”, „Cum negustorii din Constantinopol”,  „Preot şi filosof”, „O, adevăr sublime…”, „Confesiune”, „ Scrisori din Cordun, „Luna iese dintre codri”.

Concluzionează arhim. Mihail Daniliuc: „Cam aşa arată un an din viaţa lui Eminescu: un amalgam de evenimente, sarcini, împliniri, deziluzii, căderi şi ridicări, tristeţi şi palide bucurii.  La final, din versurile zămislite de mintea-i strălucită la 24 de ani, am ales o strofă din „Împărat şi proletar”, care înfăţişează parte din  zbuciumul vieţii pământeşti: „Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, / Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi / Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte / Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte: / Că vis al morţii e viaţa lumii-ntreagă”.

Ziarul „Lumina” din 16 ianuarie 2024. Preotul Eugen Drăgoi publică articolul „Mihai Eminescu despre Episcopul Melchisedec Ştefănescu.  Reţinem: „Poetul Mihai Eminescu (1850 – 1889) şi Episcopul Melchisedec Ştefănescu (1823 – 1892) al Dunării de Jos şi apoi al Romanului, născuţi amândoi în nordul Moldovei, împreună cu alţi  reprezentanţi ai vieţii culturale şi religioase din acea epocă, au fost destine providenţiale naţionale care şi-au asumat lupta pentru neam, limbă şi credinţă, purtând în inimă, până la  ultima suflare, dorinţa de a-i sluji pe români, de a sprijini creşterea lor morală,  patriotică şi culturală spre mai binele tuturor”.

Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei,  îl considera pe Melchisedec Ştefănescu ca fiind „cel mai învăţat episcop al românilor”, iar D. Vatamaniuc consideră că „Episcopul de Roman insistă asupra importanţei literaturii bisericeşti în păstrarea unităţii limbii române. Atrage atenţia şi asupra faptului că limba acestei literaturi este o limbă vie, ca şi cea a poporului. Asemenea opinii împărtăşea şi Eminescu cum se vede şi din interesul său pentru tot ce ţinea de vechiul scris românesc”. Episcopul a beneficiat şi de aprecierile lui Eminescu, acesta folosindu-se în articolele sale din „Timpul”  de lucrările ierarhului Dunării de Jos. Pr. Eugen Drăgoi reia opinia lui Eminescu despre Biserica Ortodoxă Română , exprimată în „Timpul” nr. 63 din 1882: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, MAICA SPIRITUALĂ A NEAMULUI ROMÂNESC,  care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e AZILUL DE MÂNTUIRE NAŢIONALĂ A ŢĂRII UNDE ROMÂNIA NU ARE STAT…”.

Eminescu apreciază „Cronica Huşilor” (tipărită în 1869 la Bucureşti) a lui Melchisedec Ştefănescu, pe care o pomeneşte în mai multe numere ale „Timpului”.

Adaugă Pr. Eugen Drăgoi: „La finele anului 1880, Eminescu publică în şase numere din luna decembrie, fragmente din raportul Episcopului Melchisedec al Romanului referitor la limba cărţilor religioase. Această chestiune se dezbătuse mai înainte în şedinţa Academiei Române din 21 septembrie 1879, unde Melchisedec se implică în dircuţie şi, în anul următor, în cadrulSinodului Bisericii Ortodoxe Române”. Fiindcă Episcopul Melchisedec Ştefănescu  continua să se manifeste  cu referire la „ridicarea calităţii cărţilor bisericeşti şi a utilizării unei limbi româneşti înţeleasă de toţi românii de pretutindeni”, Eminescu  hotărăşte: „Cu numărul de astăzi începem a publica în foiletonul nostru literar raportul pe carele P.S.S Episcopul de Roman l-a prezentat în sesiunea aceasta a Sf. Sinod. Acest raport privitor, privitor la  retipărirea şi editarea cărţilor bisericeşti, e o lucareconcepută cutoată adâncimea şi cu toate cunoştinţele istorice şi filologice pe care le cere însemnătatea obiectului” („Timpul” nr. 277 din 12 / 24 decembrie 1880).