O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

„Luceafărul de dimineaţă” nr. 2 din 2022. Deşi revista şi-a luat numele de la arhicunoscutul poem eminescian, nimic despre Eminescu în acest număr. În schimb sunt atribuite pagini întregi lui Caragiale. Interesant este cum îl vedea Alexandru Davila acum aproape 100 de ani: „era un neîngăduitor şi tăios observator al omenirii”. Merită reţinute câteva secvenţe care vizează geneza piesei „O scrisoare pierdută”, preluate de  „Luceafărul de dimineaţă” din  volumul I al cărţii  lui Alexandru Davila „Din torsul zilelor”(Editura „Oltenia”, 1929): „Se jucase la Teatrul Naţional, cu un succes îndoielnic., faimoasa „Scrisoare pierdută”. – Publicul nu mă înţelege, mormăia Caragiale. Mă va înţelege, însă, mai tărziu. Astăzi ne dăm seama cât de multă dreptate avea.  „Scisoarea pierdută” e, după mine, cea mai formidabilă satiră dramatică scrisă vreodată în româneşte.  Caragiale a mai scris capodopere, dar nici una nu se apropie de vedeniile din „Scrisoarea pierdută”. Vedenii, bine am zis.  Toată opera lui Caragiale e o limpede vedenie a întregii omeniri, înţolită, însă,  cu schimonosirile româneşti  de la sfârşitul veacului XIX. Caragiale vedea, , auzea şi turna, negru pe alb; dar nu vedea şi nu auzea ca nuvelist, ci ca dramaturg.  „Momentele” sunt admirabile scenete („Mime” cu mai multe personaje, ar zice Herondas). Chiar nuvelele publicate (precum „Făclia de Paşti” etc.) au fost, mai întâi scrise sub formă de piese teatrale; Iancu, însă, nu le-a dat forma sub care au fost publicate decât pentru că punerea în scenă era foarte grea şi că – pe atunci – nu erau actori care să le joace. Aşa ar fi  păţit şi „Năpasta” dacă nu aş fi avut norocul să pun mâna pe d. Ion Petrescu şi pe d. Ion Brezeanu. – „Nu credeam să o văd jucată”, îmi zicea Caragiale.  – „Care altul decât tine, drăguţule, ar fi cutezat una ca asta?”

Caragiale purta multă vreme în creierul său subiectul unei comedii sau unei nuvele şi îl completa când nu îi părea întreg. Aşa, de pildă, pe la 1880, mi se pare, fiind la Craiova, la Ion Iancovescu, prietenul nostru îi citi schiţa „Scrisorii pierdute”, dar fără personajul Lui Dandanache, şi îl întrebă: „Pe cine să fac deputat. Pe cel deştept, dar necinstit (adică pe Caţavencu) sau pe cel prost, dar cinstit (adică pe Farfuridi).” Deoarece sunt la Cameră şi de ăia şi de ăia, Iancovescu nu ştiu ce să-i răspundă. Peste vreo trei săptămâni, Caragiale întâlni pe Iancovescu la Bucureşti, şi îi strigă: „Am găsit! Nu-l fac deputat nici pe cel deştept, dar necinstit, nici pe cel prost, dar cinstit. Îl fac deputat pe unul care să fie şi prost şi necinstit.” Caragiale îl crease pe Dandanache.”

Angelo Mitchievici, în „Caragiale, la recitire”, se întreabă: „Cum îl citim pe Caragiale?” Şi tot el răspunde: „Pare o interogaţie simplă şi redundantă pentru unul dintre cei mai tranzitivi (oare? )scriitori ai literaturii române. Pentru că, spre deosebire de alţi scriitori, opera lui Caragiale lasă impresia unei depline accesibilităţi.  Mai mult decât atât, cea a unei totale familiarităţi. Îl ştim, îl cunoaştem, l-am mai întâlnit, pe scurt, Caragiale suntem noi.  Raportul de identificare, suprapunerea afectelor, curge într-unul mai complicat, unul de identitate. În unul dintre articolele sale savuroase şi pline de miez totodată, cu titlul „Veselul Caragiale”, un mare admirator al scriitorului, Andrei Pleşu,  ne invita să practicăm o lectură mediană, de echilibru, o lectură a bunei dispoziţii care este şi a unei bune poziţii, cea echidistantă faţă de umori. Iar stilul lecturii c`est l`homme meme, Caragiale.  Suntem invitaţi să citim opera lui Caragiale după chipul şi asemănarea sa. „A-l citi cu o mină tragică , a identifica peste tot urme de cianură, a recolta din fiecare rând probe de bilă neagră, amărăciuni, acreli,  exasperări, cinisme, suferinţe disimulate şi clovnerii tragice e a merge în răspăr cu firea şi cu geniul său. Da, Caragiale e un om întreg, ştie ce e tristeţea, dezamăgirea, descumpănirea. Are pagini cutremurător patetice, după cum are pagini de un haz nebun şi de o devastatoare savoare ludică.  Dincolo însă de umorile lui schimbătoare, de suişurile şi coborâşurile destinului şi ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim, clipă de clipă, de veselia lui, de râsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef aşezat şi amuzament. Caragiale e. fireşte,  un observator critic, un om al ironiei şi al deriziunii, dar toate pe un fundal de voioşie existenţială, de convivialitate tonică. Oamenii şi lumea îl distrează”.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News