O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Virgil Diaconu, directorul revistei „Cafeneaua literară”, are în lucru un volum intitulat „Arta poetică a lui Mihai Eminescu”. Un fragment din acest volum este publicat în revista „Tribuna” nr. 511 din 16 – 31 decembrie 2023 cu titlul „Eminescizarea şi dezeminescizarea poeziei şi a criticii literare române”. Reţin: „În literatura noastră, poetul despre care critica literară afirmă că a influenţat cel mai mult creaţia poeţilor români  este Mihai Eminescu. „Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”, afirma Titu Maiorescu încă din prima propoziţie a articolului „Eminescu şi poeziile lui”, publicat în anul 1889, în „Convorbiri literare”, prima cronică amplă a criticului la poezia lui Eminescu. Poezia inspirată de Eminescu, dar şi de alţi poeţi, a primit noţiunea de poezie „epigonică”, poezie „influenţată”, poezie „imitativă” sau „pastişată”, iar creaţiei care imită în mod special poezia lui Eminescu i s-a spus poezie „eminescizată” (C. Dobrogeanu-Gherea şi G. Ibrăileanu) sau „eminescianism servil” (G. Ibrăileanu). Cât despre poeţii imitativi, aceştia au primit numele de „epigoni”, „emuli”, poeţi „eminescieni”, poeţi „servil eminescieni” sau poeţi „eminescizaţi”.

Eseul lui Virgil Diaconu continuă cu o discuţie aplicată pe studiul lui C. Dobrogeanu – Gherea: „Eminescu şi curentul eminescian”. Virgil Diaconu ne reaminteşte că în 1896, la şapte ani de la moartea poetului, în „Eminescu şi curentul eminescian” (secţiune  a articolului „Critica şi literatura”), C. Dobrogeanu-Gherea „vorbeşte despre influenţa pe care Eminescu a exercitat-o  asupra poeziei acelor ani, aşadar despre eminescianism sau curentul poetic eminescian”. Autorul eseului reţine din  articolul semnat de Gherea: 1. „Eminescu a creat o şcoală, un curent dominator în literatura noastră, căruia i-a dat numele”; 2. „epoca noastră literară se va numi epoca Eminescu”. Dobrogeanu – Gherea enumeră poeţii care au scris în direcţia eminesciană: Duiliu Zamfirescu, Ronetti-Roman, Nicoleanu, Vlahuţă, O. Carp, Beldiceanu, Traian Demetrescu, Popovici-Bănăţeanu, I. Păun,  Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, Stavri,  Radu Rosetti, Steuermann, Gorun, Iosif, G. Ranetti, Cişman, Pavelescu şi alţii.   O problemă esenţială a poeziei de inspiraţie eminesciană, spune Gherea, o reprezintă calitatea ei: „Un scriitor de talent, eminescian, exprimă propriile sale gânduri şi simţăminte, nu  gândirile şi simţămintele lui Eminescu”. Virgil Diaconu găseşte în această  afirmaţie o contradicţie, în sensul că: „dacă scriitorul este de talent şi dacă el exprimă propriile sale gânduri şi simţăminte, atunci el nu poate fi numit „eminescian”, aşa cum îi numeşte criticul…”. Virgil Diaconu reţine  şi un alt pasaj din articolul lui Gherea: „Un tânăr poet, exprimându-şi simţămintele şi ideile proprii cari îl chinuiesc, trăind în epoca producătoare a acestor simţăminte şi idei, având ca model un maestru, va produce totuşi o operă slabă”. Eminescianismul, deci crearea poeziei sub influenţa poeziei lui Eminescu , nu este o soluţie pentru salvarea poeziei noastre, aflate, după Eminescu, în criză.  Peste un timp, Gherea revine asupra ideilor sale şi consideră operă de artă de valoare şi pe cea produsă prin „influenţă directă”, prin „înrâurire directă”  a altor opere,  a operelor unor poeţi de valoare asupra noului scriitor.  Concluzia lui Virgil Diaconu: „Cu toată zbaterea sa din articolul „D. Panu asupra criticei şi a literaturii, desfăşurat pe 48 de pagini!, Gherea rămâne indecis, deci ambiguu, pentru că el susţine două arte poetice contrare: pe de o parte, el afirmă, corect, că poetul care are „ca model un maestru, va produce totuşi o operă slabă”, iar pe de altă parte, susţine, în mod fals că poezia creată sub „influenţă directă” a altor opere /scriitori este cu adevărat o „operă de artă”, deci o operă de valoare… Gherea propune, aşadar,  două arte poetice eminescizate, care, prin rezultatele lor opuse, se exclud una pe cealaltă”.

Virgil Diacomu, în eseul său din „Tribuna” nr. 511, foloseşte două citate, unul din 11 septembrie 1890 al lui Constantin V. Vasiliu şi unul din 12 martie 1892 al lui Alexandru Vlahuţă: 1. „… în „Discurs rostit în Botoşani la dezvelirea bustului lui Eminescu”, din 11 septembrie 1890, deci la un an de la moartea poetului, Constantin V. Vasiliu, student în drept, afirma următoarele : „(…) zbuciumările neroade ale acelor pleiade ridicole de bocitori fără lacrimi în versuri fără idei, cari au răsărit de pe urma lui Eminescu. Cine nu ştie însă că aceeaşi ploaie,care poate împodobi câmpiile cu holde bogate, poate da viaţă efemeră şi la sute de ciuperci? E chestie de teren.” (Gh. Bulgăre, „Pagini vechi despre Eminescu”, antologie, texte stabilite, note şi prefaţă de Gh. Bulgăre, Editura „Eminescu”, 1976, Bucureşti, p. 36);  2. „La 12 martie 1892, poetul Alexandru Vlahuţă susţine la Ateneu conferinţa „Curentul Eminescu”, în care afirmă că „aşa numitul curent eminescian în poezia noastră actuală se mărgineşte numai la o combinare de cuvinte şi de forme ale maestrului, care a suferit în adevăr şi a gemut pe coardele lirei lui iată pentru ce ne şi lasă reci vaietele atâtor tineri, cari se încearcă a cânta dureri străine de ei pe forme împrumutate. (…) În stocul nostru de producţiuni literare sunt o mare parte de copilării, imitaţii şi plagieri copilăreşti, cari-n adevăr au ajuns nesuferite prin mulţimea şi artificialitatea lor”.