Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

Citesc „Să lupţi împotriva morţii” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2023), un roman scris de Gellu Dorian. Apelând la o redundanţă, în fapt nesupărătoare, „cel care vă povesteşte, dar nu despre el…”, veţi înţelege foarte bine prezenţa ei dacă aveţi răbdare şi duceţi lectura romanului până la capăt. De aceea titlul rândurilor propuse de mine este „Eu cel care scrie, dar nu despre romanul în cauză…”, ci despre  cam cum s-ar scrie un bildungsroman.  Mai întâi se intră, mai mult sau mai puţin, prin istorie, elemente de topos, etnobotanică, etnografie, psihologie, foarte multă sociologie şi mult mai multă antropologie socială şi culturală. Dacă eşti adeptul conceptului de naţiune etnică, alegi ca topos  elemente din rural, dacă eşti ataşat „societăţii civile” şi rezonezi cu conceptul de naţionalism civic, alegi ca spaţiu de desfăşurare urbanul.  Preferând satul şi timpul existenţei lui, e bine să ţii cont de sfatul lui Ion Alexandru („criza satului antrenează factori cosmici”) fără a-i neglija pe cei istorici, foarte importanţi.  Puterea de portretizare a personajelor rezidă din armonizarea dintre idilic (de la Alecsandri), elegiac (de la semănătorişti), metafizic (de la Blaga) sau  catastrofic (de la Ion Alexandru), fără a respecta proporţiile.

Publicitate

Fiindcă „eu  cel care scrie, dar nu despre romanul în cauză…”, când este vorba despre un text stufos, cu multe elemente de onomastică sau topos, e bine ca autorul să apeleze la nomografie.  Dezvolţi separat  reprezentări grafice cu dependenţele funcţionale dintre două sau mai multe variabile implicate. Eu le-aş numi module. Alegi două module (să zicem familia Gheorghe şi Maria Borodină alături de familia Gheorghe şi Zamfira Drob).  O diadă care dă naştere unui alt modul important în economia unui roman (să zicem familia  Mitu şi Marta Borodină).  Cele trei module intră în relaţii cu altele mai mici date de alte familii, grupări, instituţii, partide, evenimente istorice, afinităţi, personalităţi etc. Fluenţa şi logica trebuie să asigure credibilitatea celor povestite. Când e vorba de un bildungsroman  este neapărată  nevoie să existe o corelaţie între faptul istoric şi efectele acestuia asupra mediului şi personajelor, să observăm cum îmbătrânesc lucrurile în acelaşi timp cu noi (spre exemplu, aţi observat cum sobele îmbătrânesc în acelaşi timp cu noi, devenind şi sobele şi noi, adevărate „hodoroage”!?), cum copiii se transformă în femei sau bărbaţi adevăraţi sub ochii noştri, cum ţăranii, la bătrâneţe, aleg să bolească în patul lor de acasă şi nu în unul de la spital, cum să faci faţă provocărilor istoriei (războaie, invazii, ocupaţii, colectivizarea forţată) etc.

„Eu cel care scrie, dar nu despre romanul în cauză…”,  vă spun că aşa cum am remarcat citind romanele „Vrăjmaş”, „Solenoid” sau „Pâlpâiri”, autorii fiind foarte cunoscuţi, se pare că e  necesară apariţia unui element de neverosimilitate. Putem  alege  îngeri protectori sau nume de eroi din povestiri pe care ni-i asimilăm nouă ca prezenţi în altă viaţă. De exemplu, dintr-o poveste de peste Prut putem să ne regăsim în prinţesa Milizanda sau în prinţul Lisandru, asigurând unui roman care prezintă realitatea nudă şi acel gram de ficţionalitate, dar şi acea cale a ieşirii din labirint, protectorii aleşi ajutându-ne în lupta cu destinul, cu mediul social, cu pasiunile şi chiar cu păcatul.

„Eu cel care scrie, dar nu despre romanul în cauză…”, aleg din multitudinea virtuţilor ideale doar trei: nădejdea, credinţa şi iubirea. Ele pot conduce personajele pe verticala acţiunilor ce duc în zona divină a mântuirii (dipolul relaţional Mitu – Marta) sau a deşertăciunii, a nimicniciei (bandele de hoţi, , grupele ce pun în practică teoriile comuniste, trădătorii de ţară etc.). Mai mult, orice bildungsroman trebuie să se transforme şi într-o meditaţie profundă (exemplu: a morţii şi a învingerii ei),  să aibă totuşi o arhitectură (exemplu: o  armonizare de felii de viaţă) şi o intensitate adecvată a vocilor care trebuie să răzbată din multitudinea de glasuri, ele putând veni încă din lichidul amniotic, din copilărie, adolescenţă, tinereţe, bătrâneţe, din liniştea ce domină perimetrul unui mormânt şi chiar din cei care-l întruchipează pe diavol (modulul familial Neculae Crăcănatul).

Publicitate

„Eu cel care scrie, dar nu despre romanul în cauză…”, vă sfătuiesc să citiţi volumul lui Gellu Dorian, „Să lupţi împotriva morţii”, unul cu o asemenea intensitate a luptei cu moartea  pe care am mai întâlnit-o în bildungsromanul Cameliei Răileanu.  La finalul lecturii veţi constata că toate cele spuse mai sus  asigură viabilitatea poveştii propusă de  Gelu Dorian. Citindu-l am avut o senzaţie  în plus, care poate fi doar a mea: printre mulţimea de personaje erau prezenţi în mod discret, cu atenţie şi acţionând prin inducţie, foarte mulţi îngeri. Cartea ni se prezintă, pe coperta I, cu o fotografie făcută în 1956 de  Rosentzveig: „Pe Filofteia fotograful a aşezat-o pe scaunul cu spătar, cel primit zestre de Marta odată cu maşina de cusut Singer, pe Marcu în partea stângă a scaunului, iar în partea dreaptă, cu mâna stângă,  în sprijin, pe braţul curbat al spetezei, pe cel care vă povesteşte, dar nu despre el, în spatele lui pe Mitu, capul familiei, iar alături, cu Luca în braţe, Marta”. Mai mult, alături de cele şase personaje ce compun  modulul Mitu şi Marta Borodină, eu mai văd, dar s-ar putea ca doar eu să sesizez, mulţi îngeri şi pe Milizanda.