O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
Jurnalistul şi scriitorul francez Henri Malherbe, în „Universul” nr. 71 din 1936, despre George Enescu. Vezi Vasile Bogdan, „Ei l-au cunoscut pe Enescu”, Editura „Ion Creangă”, 1987: „Pentru întâia oară, un compozitor român e admis să reprezinte o operă nouă la „Opera” din Paris. Trebuie să înţelegem sensul exact al acestei manifestări. S-au văzut reprezentate la „Opera” din Paris, înfiinţată acum vreo trei veacuri, majoritatea capodoperelor muzicii de teatru. Aproape toţi maeştrii literaturii sonore, de la Lully, Rameau, Gluck şi Mozart până la Wagner, Gounod, Massenet, Saint-Saens, au ţinut să li se execute în această sală celebră compoziţiile lor cele mai bune. Iată că azi George Enescu ia loc printre aceste nume glorioase ale artei lirice. Cinstea se răsfrânge asupra întregului popor român. Muzica scenică, poezia orchestrală, drama simfonică sunt cele mai înalte expresiuni ale sufletului omenesc, formele cele mai înalte ale civilizaţiei. Născute din tragedia antică, ele n-au putut fi împământenite decât de marile naţiuni. Opera este cea mai frumoasă floare a producţiei artistice generale. Ea rămâne mărturia şi semnul culturii şi al nobleţei intelectuale a unei ţări. Datorită lui George Enescu, România nu mai are nimic de invidiat, chiar din punctul de vedere al spiritului celor mai însemnate popoare. Posedă un muzician cu faimă universală şi care-i aduce o cunună ce îi era refuzată mai înainte. Se înalţă la demnitatea celor mai înzestrate popoare civilizatoare. Sporeşte tezaurul ei de artă cu o bogată partitură ca „Oedip”, asemănătoare cu cele mai mândre capodopere ale muzicii de teatru.”
Poetul Horia Furtună, unul din fondatorii Radiodifuziunii române, publică în „Adevărul” nr. 582 / 1939 „Amintiri despre George Enescu”. Vezi Vasile Bogdan, „Ei l-au cunoscut pe Enescu”, Editura „Ion Creangă”, 1987: 1. „L-am cunoscut acum 32 de ani, la Paris. Tânăr student, avid de „omni re scibili”(„despre tot ceea ce se poate şti”, trad. noastră), urmăream, cu toată neoboseala vârstei, conferinţele, teatrele, concertele. În sala Erard, l-am auzit pentru întâia oară pe George Enescu. Pe vremea aceea, trimiteam săptămânal unui cotidian din Bucureşti cronici pariziene. Cursul lui Henri Bergson de la College de France, timp de doi ani, se găseşte şi azi rezumat în coloanele acelui ziar. Am scris despre concertele lui Enescu câteva cronici pătrunse de un entuziasm care nu depăşea realitatea fenomenului muzical despre care vorbeam. George Enescu mi-a trimis o scrisoare mişcătoare, care mi-a rămas tot atât de nepreţuită şi scumpă până azi. Îmi spunea, între altele, că n-o să uite niciodată că i-am fost „un ami de la premiere heure!” 2. „Dacă epitetul de „geniu” se poate dărui – fără teamă de exagerare – contemporanilor, George Enescu făcea fără îndoială parte dintre acei „happy few”(„câţiva fericiţi”, trad. noastră) care îl meritau. Universul muzical e stăpânit de Enescu cu virtuozităţi de vraci şi cu miracole de ubicuitate. Odată, după prima audiţie a „Simfoniei domestice”, de Richard Strauss, la concertele Colonne, un grup de melomani întruniţi la doamna Brăiloiu, am ascultat cu uimire cum Enescu reproducea la pian, din memorie, pasagii tumultuoase şi vaste din Simfonia cântată pentru întâia oară la Paris, cu două ceasuri mai devreme”; 3. „Românii, care-i urmăream concertele şi recitalurile, eram pătrunşi de cea mai ferventă mândrie, când constatam că „Simfonia spaniolă”, cântată în aceeaşi zi la Colonne şi Sale Gaveau de către Hubermann şi de Enescu, era mai strălucit interpretată de compatriotul nostru, şi când ne convingeam că interpretarea clasică a lui Fritz Kreisler nu atingea înălţimile transcendente unde ajungea Enescu când cânta „Concertul în re” de Beethoven”; 4. „Acum câtăva vreme, George Enescu îmi telefonează că ar vrea, după ce termină „Oedip”, să scrie două opere româneşti pe textele pieselor mele „Făt Frumos” şi „Păcală”. Am stat vreo două seri împreună, reducând textul la dimensiunile necesare. Nu ştiu când vor fi scrise operele, dar păstrez în suflet, cu o mulţumire rară, preferinţa pe care a dat-o Maestrul lucrărilor mele”.