Publicitate

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist

DIMENSIUNEA MORALĂ  A  OMULUI

Publicitate

(Georgică Manole, “Idei la firul ierbii”, Editura “Agata”, Botoşani, 2009, paginile 7-9)

Analizând omul ca existenţă, Ernest Bernea în “Trilogia filosofică” (Editura “Dacia”, 2001), îl vede ca  “o existenţă de creastă, înălţime şi cumpănă deopotrivă”, acesta găsindu-se la intersecţia celor trei mari dimensiuni: cosmologică, morală şi transcendentală. Interesant este că în acest studiu de 146 de pagini, Bernea aproape ne obligă să sesizăm că dintre cele trei dimensiuni, cea morală este pusă în evidenţă de chiar omul însuşi “cu cea mai mare claritate”, fiindcă o putem analiza foarte bine din perspectiva “mijloacelor şi a scopurilor”. Celelalte două dimensiuni ar fi mai “ascunse”..

Publicitate

Niadi Cernica publică în “Bucovina literară” ne. 2 din 2002 eseul “Puţină morală” în care descopăr Omul Moral (OM) şi Omul cu Vocaţie Morală (OMV). Despre primul tip autoarea este îndreptăţită să constate: 1. “este intransigent, intransigenţa pe care şi-o justifică prin propria perfecţiune cuminte şi  muncită”; 2. “”este respectabil moral”; 3. “are o tendinţă continuă de a moraliza”; 4. “la el sancţiunea survine prin ruşine”. Al doilea tip este văzut astfel: 1. “este tolerant, aplicat pe cazul particular al celuilalt, înţelegător până la a fi bănuit de un nonconformism libertin”; 2. “este o autoritate morală”; 3. “în el coexist autoritatea morală cu toleranţa afectuoasă care vizează un nonconformism pe care mulţi nu-l apreciază”; 4. “la el sancţiunea survine prin vină”.  Intersecţia celor două tipologii dau exemplaritatea morală (EM). Astfel că OM (ocupantul zonei AICI) intersectat cu OVM (ocupantul zonei DINCOLO) dau EM (ocupantul zonei ACOLO).

Aspectul care ne interesează este răspunsul la întrebarea: unde este plasat Iisus Hristos? Deşi mulţi (după cum unii au făcut-o, printre ei numărându-mă şi eu) tind să-l plaseze  în zona exemplarităţii morale, Niadi Cernica îi găseşte locul în zona  vocaţiei morale. Consider mai bună această zonare, mai ales că şi Iisus Hristos a avut câteva mici imperfecţiuni. Să apelăm la Wil Durant (“Civilizaţii istorisite, vol. 9, paginile 16, 203): 1. “sensibilitatea sa religioasă era atât de intensă încât îi condamna cu severitate pe cei care nu-i împărtăşeau convingerea: putea să ierte orice greşeală cu excepţia lipsei de credinţă”; 2. “… acceptase fără rezerve cele mai cumplite idei contemporane referitoare la iadul veşnic”; 3. “vorbeşte, fără să-şi manifeste dezaprobarea, despre săracul admis în cer, căruia nu i se dă voie să lase să cadă nici măcar o picătură de apă pentru a alina suferinţele bogatului trimis în iad”; 4. “afuriseşte oamenii şi oraşele care n-au vrut să-i primească Evanghelia, alături de smochinul care nu rodeşte”; 5. “chair si cu mama sa se pare că s-a purtat aspru”; 6. “convingerile sale îl mistuiau, indignarea celui împătimit de justiţie întuneca uneori profundul său umanism”; 7. “povestea cu femeia adulterină nu se regăseşte decât în Evanghelia lui Ioan, asta nu înseamnă că nu este adevărată”.

Personal, cred că Iisus Hristos a trecut din zona exemplarităţii morale în cea a vocaţiei morale imediat după sărutul lui Iuda care reprezintă Kilometrul zero al patimilor. Poate că nici lui Dumnezeu nu i-a plăcut la Iisus gestul de a se considera exemplaritate morală şi i-a întins o mână prin Iuda. După celebrul sărut, Mântuitorul a devenit mai tolerant, mai înţelegător faţă de cazul particular al celuilalt. Se poate remarca la Iisus o toleranţă afectuoasă, vizând un fel de nonconformism constructiv, deschis. În concluzie, devine un “posedat” de sentimental pozitiv al vocaţiei morale.

Publicitate

Un prieten, căruia i-am prezentat punctul meu de vedere, a tot încercat să mă lămurească să abandonez idea “sărutului” ca poartă de trecere… DINCOLO a lui Iisus, în zona vocaţiei morale, şă să pornesc din momentul în care, înainte de răstignire, Mântuitorul a plans pe Muntele Măslinilor.  E drept, Iisus a mai plans  şi în alte două situaţii – când a intrat în Ierusalim şi înainte de a-l învia pe Lazăr -, dar plânsul de pe Muntele Măslinilor ar fi poarta (uşa) ce i-a permis să se afunde în vocaţia morală. E de analizat.

Revenind la sărutul lui Iuda, ca moment de trecere a Mântuitorului în zona plină de virtuţi neascunse a vocaţiei morale, aducem în sprijinul ideii noastre pe Brâncuşi.  Tema sărutului exprimată în sute de schiţe, dar şi în sculpturi aflate în Cimitirul Monparnasse, Muzeul de Artă din Bucureşti, Muzeul de Artă Modernă din Paris, Muzeul de Artă din Philadelphia, Muzeul de Artă din Craiova ori Parcul “Brâncuşi” din Târgu Jiu, are, pe lângă sorgintea etnografică a morţii şi a nunţii, a despărţirii şi a unirii, şi rezonanţa creştină a sărutului lui Iuda.  “Poarta sărutului” este INTRARE, printr-o trecere DINCOLO, sau încremenire prin rămânerea în zona lui ACOLO, acest interval în care domină spiritual complacerii.  Nu întâmplător s-a spus despre “Săruturile” lui Brâncuşi că ele reprezintă “indisociabila îmbrăţişare a materiei cu un spirit ptizonier în căutarea unei libertăţi nemuritoare”.

Sărutul lui Iuda s-a produs în faţa unei PORŢI UNIVERSALE create de Dumnezeu, “Poarta sărutului” fiind imaginea pământeană a acestei Porţi Universale. Sărutul lui Iuda a fost crucial în trecerea lui Iisus din starea încrâncenată data de exemplaritatea morală specifică zonei ACOLO, în umanismul desăvârşit dat de vocaţia morală specifică zonei DINCOLO.

În concluzie, eu cred că e de apreciat omul cu vocative morală  şi nu cel care se crede exemplaritate morală.