O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Eva lui Pavel Păduraru. Sus pe dealul Sloboziei, sat al comunei Hăneşti, sunt câteva case. În una din ele locuieşte poetul şi prozatorul Pavel Păduraru. N-a părăsit-o decât în anii de studii când, după clasa  a VIII-a, a trebuit să meargă să urmeze alte şcoli pe undeva, pe la Vaslui. Dar a revenit repede la casa părintească unde, după orele de serviciu, scria. La vârsta pe care o are – e născut pe 25 iunie 1950 – Pavel Păduraru are scoase 19 cărţi. Să le amintim: „Oare să mai cânte cocoşul?” (Editura „Agata”, Botoşani, 2005), „Evelina printre lupi”  (Editura „Stef”, Iaşi, 2012), „Beţia cuvintelor” (Editura „Stef”, Iaşi, 2012), „Omul pasăre” ( vol. I, Editura „Stef”, Iaşi, 2012), „Omul pasăre” (vol. II, Editura „Stef”, Iaşi, 2013), „Destinul”  (Editura „Stef”, Iaşi, 2013), „Alfa şi Omega” (Editura „Stef”, Iaşi, 2013), „Singuraticul” (vol. I, Editura „Stef”, Iaşi, 2013), „Căderea din infern” (Editura „Stef”, Iaşi, 2013), „Spovedania” (Editura „Stef”, Iaşi, 2014), „Singuraticul” (vol. II, Editura „Stef”, Iaşi, 2014), „Prometeus” (Editura „Stef”, Iaşi, 2014), „Inscripţie pe o inimă” (Editura „Stef”, Iaşi, 2015), „Iubiri difuze” (Editura „Pim”, Iaşi, 2015), „Noaptea şi gândurile” (Editura „Stef”, Iaşi, 2014), „Eva” (Editura „Stef”, Iaşi, 2016), „Alergând în paradisul cuvintelor” (Editura „Stef”, Iaşi, 2016), „Înger şi demon” (Editura „Stef”, Iaşi, 2016)  şi „Misticism” (Editura „Stef”, Iaşi, 2016). În ultima perioadă n-a mai scris dar, se pare, pregăteşte el ceva.

Stând la umbra poveştilor, întâmplărilor şi ritualurilor sfătoşilor ţărani, vecini de-o viaţă, şi străjuit de cărţile preferate, Pavel Păduraru a înţeles că trebuie să pună tot într-o arhitectură proprie. A început cu poezie în „Clopotul”, „Cronica”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „Jurnalul literar”, „Luceafărul” etc., ca în 2005 să publice  volumul de debut intitulat, destul de sugestiv, „Oare să mai cânte cocoşul?”. Poezia acestui volum se supunea celor două mari idei, specifice  personalităţii poetului: aplecarea spre un freudism declarat şi anticomunismul din cauza căruia a avut şi oprelişti. A simţit nevoia să se exprime şi prin alte genuri, dominând proza şi interviul. Astfel că celelalte 18 volume nu sunt alcătuiri de poezie pură, însă textele sunt împănate, acolo unde  Pavel Păduraru a simţit nevoia, cu poezii, foarte multe  venind dinspre mirificul folclor local şi naţional. Cartea despre care discutăm, „Eva” (Editura „Stef”, Iaşi, 2016),  un text care  se află, undeva, la graniţa dintre  nuvelă şi roman, începe printr-un lung eseu al autorului despre extaz şi agonie, nelipsind puseurile poetice: „Cer din cerul de albastru / plânge-n mine un drumeţ / de din gândul meu funest / şi mă doare-un cal măiestru / întru zori de dimineţi / fără drum de călăreţ…” sau „Floare roşie purpură, / vine timpul şi mi-o fură, / vine gândul şi mă bate / vine dorul de mă arde, / eu sun ici tu-mi eşti departe!”. În altă parte a eseului, care ţine loc de cuvântul autorului, suntem iar obligaţi să stănescizăm: „Curge-mi tu prin sânge, / de din gândul meu avid, / Voroneţul ce mă plânge, / precum Ana de din zid! / Căci cu lacrima-i din piatră, / mă tot spăl pe creier iar…// Ea mă cheamă şi mă ceartă / într-un creier de avar!… / Sărutând doar piatra rece, / fără vis şi fără vreme, / las în negură de noapte, / doar durerea să mă certe/ să mă cheme / şi cu doruri să mă-mbete / – fără timp şi fără vreme!” sau  „Chiar de-i beau din apa vie, / eu mă-nchin şi ea nu ştie / şi mă  trec prin apa care, / doar din spaţiu-mi dă mişcare / nici aproape nici departe, / să trăieşti, mărită moarte, / eu te am pe jumătate!”.

Miniromanul „Eva”  se vrea un răspuns la  una din cele o mie de frământări ale scriitorului: „Ce-ar fi fost dacă, mărul ce i l-a întins Eva lui Adam, ar fi fost unul toxic, unul plin cu otravă? El nu a trecut pe sub pom, nu le-a văzut. Ar fi murit odată cu Dumnezeu? I-a fost dată, lui Adam,  libertatea de a alege între femeie şi nemurire? Alegând pe prima, au fugit amândoi din faţa divinului?”. Povestea e simplă. La 11 ani, Ionaşcu se crede Mesia pe pământ şi, mânat de acest considerent, va ajunge la Mănăstirea N. După 7 ani de viaţă mănăstirească, exact când împlinea 18 ani, o vârstă a deciziilor, stareţul îl învoieşte să-şi revadă casa părintească şi unde  să rămână timp de două luni de zile. Categoric,  i se rezervă  o cale iniţiatică, fiindcă această ieşire din „mirosul  specific al mănăstirii” îl trimite direct între păcatele lumii. Pe acest traseu al libertăţii, în faţa lui Ionaşcu apar, într-o splendidă goliciune, două fete: Eva şi Cristina. Urmează o dezbrăcare de hainele monahale care, metaforic, e de fapt o îmbrăcare în păcat, o coborâre în lume. Întors la mănăstire, stareţul îi recomandă rămânerea în lume sub greaua misiune de preot. Ceea ce şi face. Finalul e plin de pagini de romantism, unul din acela pe care îl gustam acum 40-50 de ani, pe când eram la liceu şi-l citeam pe Chateaubriand, în textele căruia întâlneam „potriveli” de-ţi sta inima în loc. Pe acelaşi model, Ionaşcu devine preot în oraşul B., se căsătoreşte şi ajunge  să-i citească profesoarei Eva cununia religioasă, iar bolnav, va fi tratat de Cristina, asistentă la o clinică medicală.

Cărţile lui Pavel Păduraru se citesc uşor, iar şirul acţiunilor nu te obligă să părăseşti textul. Pentru a-l înţelege, vă spun că e modelul perfect al unui Chateaubriand al zilelor noastre.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News