O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Alexandru Tocilescu, în „România liberă” nr. 5444 din februarie 2008: 1. „cred în nevoia de cultură”; 2. „onoarea, cuvântul dat, respectul faţă de jurământ şi individ, sunt lucruri care au apus în România”; 3. „e atât de slabă şi modestă cultura la noi, încât o piesă de Shakespeare trebuie cunoscută aşa cum e”; 4. „eu am învăţat de la profesorul meu, David Esrig, că teatrul este imagine. Eu joc teatru vizual”; 5. „eu, ca regizor, sunt poate ilustrativ, îmi place să se şi vadă ce vorbim pe scenă. Întotdeauna am făcut teatru vizual, de imagini”; 6. „jazz”-ul este o muzică în care confruntarea există în însăşi structura sa intimă”;

Publicitate

Cristina Modreanu, în „Gândul” nr. 842 din februarie 2008,  scrie despre o piesă de teatru a lui Cehov, intitulată „Platonov”. Piesa a mai fost numită „Piesa fără titlu” sau „Fără tată”. Se spune că ar fi o piesă de teatru care poate fi pusă sub semnul „teoriei nimicului”. Spune Cristina Modreanu: 1. „Platonov, unul dintre cele mai fascinante personaje a lui Cehov din piesa din tinereţe, rămasă neterminată”; 2. „Împietrirea în propria-i existenţă şi felul în care el lasă, iresponsabil, să treacă pe lângă el oameni, iubiri, drame, fac din Platonov prototipului ratatului dramatic”; 3. „Piesa conţine cel mai bine acel „concentrat de nimic”; 4. „Acolo unde nu se întâmplă nimic, viaţa se vede cel mai bine în curgerea ei”; 5. „În piesă curgerea nu are vreo direcţie, personajele plutesc amestecându-se într-o baltă stătută, iar unele dintre ele cad, inevitabil, la fund”; 6. „Cel mai greu e să vorbeşti despre nimic”; 7. „Plictiseală înseamnă: să tot dai ochii peste cap, să tot bâţâi din picior, să-ţi aranjezi mereu şuviţele rebele etc.”;

Eugen Simion,  despre „douămiişti”: 1. „renunţă la biografismul ludic şi livresc”; 2. „ se despart radical de modelele lirice anterioare, în primul rând faţă de ceea ce s-a numit postmodernismul generaţiei 80”; 3. „douămiiştii recomandă: performatism, fracturism, deprimism şi utilitarisn”; 4. „se întorc la metafizică fără a renunţa la angajamentul existenţial al poetului”;

Eugen Simion prezentându-l pe Claudiu  Komartin ca exponent al douămiismului: 1. “nu are numai talent, are şi preocupări teoretice” (poezia este o stare de spirit, un mod de existent, un chip determinat de a te situa faţă de lumea de afară”; 2. “readuce în poem marile teme: creştinismul cosmic (în sens eliadesc) şi sentimentul incompletitudinii (de sursă romantică); 3. “vrea să limiteze fascinaţia pe care colegii săi de generaţie o au pentru negativităţile lumii”; 4. “face o poezie ostilă oricărui model cultural” (vezi “Ziua” nr. 4149 din februarie);

Publicitate

„Monstrul sulfuric de pe lângă Buhuşi” face referire la „epoca Ceauşescu”. Fapta ar fi reală şi a fost povestită de cineastul Cristian Mungiu, în „Gândul” din 3 ianuarie 2008: „Păi, să vă spun un caz de-atunci, de prin Moldova, cu o femeie care s-a dus să-şi facă avortul  într-o pivniţă. Acolo, insul care o aştepta, îi spune: vezi masa asta? Pe ea o să te lucrez. Vezi butoiul asta? E plin cu apă. Aici te speli dacă reuşeşte chiuretajul. Dacă nu, vezi butoiul ăstălalt? E plin cu acid sulfuric. În el o să te topesc”;

Regizorul şi poetul Nicolae Cabel îmi trimite de la Bucureşti  patru cărţi. Încep cu volumul „Corabia cu plete” ( „o sută unu sonete”, Editura „Tipografia Intact”, Bucureşti, 2015), un fel de cauţionare euforică adusă lui Arthur Rimbaud. Reţin câteva versuri dintre cele 1414, câte cuprinde volumul: „luntraş între cuvinte e poetul”;  „azi, caut singur Cosmosul – fântână”;  „şi fulgii cad dinspre pământ spre cer” ; „pe bolta logodită cu menhirii”; „şi timpul-înger, uneori chiar gâde”; „eu, fir de iarbă, sub nara unui miel”; „aseară s-a-ntâlnit cu-n glonţ”; „mă părăsise umbra, o sfâşia furtuna”; „ne izgonea din faguri, spre-nviere”; „doar sâmburi de lumină plâng în noi”; „şi-atunci spuneai că roua te mai doare”;  „şi Timpul se conjugă cu flautul, osmotic”, „ştiam că-n noapte stelele transpiră”; „şi tălpile de lună le ştergeam”; „Pământu-i libelulă în ocol”; „o strajă-i chiar fiinţa mea, măruntă”; „o poartă-nsingurată în eter”; „se rătăceşte vântul pe-o vioară”; „aş pune iarăşi lebede la sănii”; „un fluture-i nisipul care zboară”; „lăcustele iubirii plângeau în a lor mâini” etc.;

Am citit  „Dicţionar de epigrame” (Editura „Litera”, 1981, selecţie de Mircea Trifu).  A rămas unic în larga arie a dicţionarelor româneşti prin două aspecte: în primul rând, prin faptul că n-a mai apărut altul până astăzi, în al doilea rând, prin ideea celui care a făcut selecţia de a consacra  definiţia epigramatică. Pentru exemplificare, mi-am propus să-l deschid de trei ori, la întâmplare, şi să redau primul cuvânt şi definiţia sa epigramatică: prima deschidere (p. 84), cuvântul INVIDIA = „Invidia-i o răutate / Ce te încearcă uneori, / Când n-ai control de calitate / Asupra propriei valori.”(Gheorghe Chirilă);  a doua deschidere (p. 106), cuvântul NEPTUN = „Zeii i-au cedat onoarea / (Socotindu-l mai capabil) / De a fi cu scăldătoarea / Responsabil” (D. C. Mazilu); a treia deschidere (p. 28), cuvântul CĂSĂTORIA = „Căsătoria, lucru dovedit, / E un contract semnat cu pompă mare / Şi un prilej, destul de fericit, /  De-a te lega la cap când nu te doare.” (Gabriel Teodorescu).  S-ar putea ivi şi la Botoşani un astfel de dicţionar? Categoric, da! Trei persoane îl pot alcătui: Gheorghe Hreapcă, Al. D. Funduianu şi Dumitru Monacu; 

Publicitate

În  preajma anului 1920,  se punea problema revigorării spiritului junimist, ca urmare a  trecerii în eternitate a  pilonilor principali ai curentului. Punându-se şi problema cooptării lui Nicolae Iorga în acest demers, Dumitru Lavric, în „Epistolarul românesc 500” (vol. I şi II, Botoşani, 2015, p. 226), reţine un  punct de vedere dintr-o scrisoare a lui I. Paul: „Eu, personal, deşi am mare stimă şi admiraţie pentru munca uriaşă ştiinţifică a d-lui Iorga, pentru cinstea lui în cele materiale şi pentru curăţenia sentimentului său naţional, calităţi mari în lumea noastră de azi, cu toate acestea n-am fost de părere să-l amestecăm în acţiunea noastră. N-am fost de părere nu pentru alt motiv grav, ci numai pentru că e capricios şi incalculabil, cum sunt de altfel toate talentele mari, fiindcă la supărare prea dă fără cruţare şi de multe ori pe nedreptul cu piciorul când vasul e plin, ca vaca cea cu nărav.”;