O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

Constantin Adam îmi dăruieşte o plachetă pe care am simţit-o în palmă ca pe un bulgăre fierbinte de zăpadă. Aparţine soţiei sale, Aurora Adam (născută la Dângeni, la 5 februarie 1951) şi decedată de curând (Botoşani, 21 august 2023). Placheta apare “in memoriam” după dispariţia-i fulgerătoare, fiind o selecţie dintre poeziile pregătite de autoare pentru a le publica. Profesor de limbă şi literatură franceză în mai multe şcoli şi licee din judeţul Botoşani şi Suceava, iar în perioada 1983 – 1990, la Şcoala Gimnazială din Ipoteşti, comuna Mihai Eminescu, Aurora Adam  a fost traducător, publicist, coordonator de cenacluri şcolare şi a altor activităţi culturale. Într-o discuţie cu Grigore Vieru, şi aflând că  predă la Şcoala din Ipoteşti, îi va spune: „Visul meu de aur ar fi să predau Limba şi Literatura Română, nu la Sorbona,  ci la Ipoteşti. Bucură-te stimată profesoară că eşti înconjurată de lumina dulce a Ipoteştilor”. Placheta are un titlu sugestiv: „Lira cu strune de lacrimi…”, cu subtitlul „Prima carte…, Ultima carte…”. Că este  „prima  carte” pe care Aurora Adam ar fi vrut s-o mângâie, sunt de acord. Nu cred că va fi „ultima carte”. Constantin Adam, soţul, va avea puterea să mai scoată o serie de plachete, semnate Aurora Adam, în acest format elegant  care induce fragilitate şi sensibilitate, caracteristici pe care le avea cu asupra de măsură autoarea.  Placheta aceasta, ca o mică bijuterie, conţine 23 de poeme şi interviul pe care mi l-a acordat şi pe care l-am publicat în presa locală.  Să reţinem câteva idei  ale Aurorei Adam: 1. „Din nefericire avem două Românii: cea adevărată, profundă, perenă, şi cea de import, modelată de psihologia „patrioţilor” de contrabandă”; 2. „… o Românie confuză, grăbită să ardă etapele asimilării aproape forţate la nişte valori care nu corespund profunzimii sentimentului românesc de a concepe şi a accepta destinul”; 3. „Mai cred că românul s-a născut poet”; 4. „Generaţia mea a crescut sub semnul poeziei lui Eminescu, Coşbuc, Goga”: 5. „Profesorul de limba română din gimnaziu, dl. Gheorghe Creţu, ne încuraja pe mine şi pe alţi elevi să scriem versuri, versuri ce au apărut în „Scânteia pionierului”, publicaţie naţională pentru elevi ai secolului al XX-lea. Am mai publicat poezii în anii de liceu şi în primii ani de profesorat, dar accesul avizat la poezia de valoare m-a determinat să-mi reevaluez talentul”; 6. „Uneori avem nevoie şi de „demoni” pentru a-i preţui şi mai mult pe îngeri. Eminescu va rămâne Eminescu, iar detractorii lui fie vor pieri în anonimatul mediocrităţii care-i caracterizează, fie îşi vor atrage oprobiul din partea oamenilor oneşti, dacă aceşti denigratori sunt nume consacrate”; 7. „Cred că satul românesc actual trece printr-o profundă criză de identitate. S-au pierdut nu numai multe tradiţii, fenomen explicabil prin evoluţia societăţii, dar ceea ce e foarte dureros,aproape irecuperabil, au început să se piardă valorile morale”.

Am avut prilejul să fiu în apropierea Aurorei Adam. Dialogurile, discursurile şi intervenţiile susţinute  trădau o sensibilitate aparte, cu dese trimiteri spre zona celestă a poeziei, a bunului simţ şi a moralei care venea de acolo, din locul copilăriei. A corespondat pe teme de poezie cu Mitzura Arghezi, l-a apreciat pe Constantin Ciopraga, aşa cum a impresionat-o şi Al. Călinescu. Eminescu şi Blaga i-au fost la inimă. În ceea ce-l priveşte pe Blaga, Aurora Adam ar fi rescris „Luntrea lui Caron” şi ar fi dat în vileag numele acelora care l-au împiedicat să i se acorde Premiul Nobel: „eu nu i-aş ierta, chiar dacă unii dintre ei sunt intraţi în conştiinţa literară a românilor”.

Multe titluri ale poemelor prezente în această plachetă pun în evidenţă personalitatea poetică a Aurorei Adam: „Poem despre Limba română”, „Datorie”, „Crez”, „Chemări”, „Daruri”, „Timp”, „Tărie”, „Moştenire” său „Perenitate” exprimă  sublimări ale stărilor interioare supuse unei solemnităţi cinstite  Orice titlu condensează în el o reflecţie de sorginte psiho-socială., versurile ataşate titlului  sunt o filtrare a realităţii: „Nu spuneţi nimănui / când o lacrimă acoperă un vis. // Pădurea când îşi pierde un ram / doar tremură-n sfâşiere duioasă. //  Şi soarele-şi risipeşte razele / dar nu se înspăimântă niciodată. // Florile-şi răspândesc parfumul / şi pier / fără să se-nfioare. // Dar vă văitaţi tuturor / când v-aţi întors străini / lângă un trecut ce-a fost cândva / al vostru…” („Verticalitate”). Vă propun să procuraţi această plachetă în care veţi găsi versuri şi vorbe ca o terapie de salvare a sufletului românesc.