O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

MARIN BEŞCUCĂ EVADÂND DIN  LUMEA ORGANICĂ

Pusă sub semnul unei devize care indică un înalt grad de moralitate („Nimic şi Niciodată fără Dumnezeu”), Marin Beşcucă scrie o carte pornind  de  la un şir de interacţiuni epistolare cu Magisterul Gheorghe Pârlea: „Magister – confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului” (Editura „Hoffman”, Caracal, 2019, cuvânt înainte: Marta-Polixenia Matei).   Adepţii unei convivialităţi remarcabile, merită reţinute câteva  idei din eseul publicat de  Gheorghe Pârlea în revista „Confluenţe literare” şi reluat în  cartea în discuţie: 1. „… l-am descoperit între poeţii care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beşcucă,  un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincţia”; 2. „Marin Beşcucă, unul dintre cei mai spontani şi fluenţi creatori, aşa cum ni se arată mai ales prin intermediul spaţiului virtual”; 3. „Iar poemele dânsului nu-s doar fulguraţii de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină”; 4. „Receptorii cognitivi (…) îl  asimilează mai mult sau mai puţin ezitant pe poetul Marin Beşcucă actualului curent postmodernist, căci poemele  nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/coordonate consacrate de către înaintaşi, ci ţin de un registru poetic flexibil, elastic,  ce, în mare, poate fi „patentul” poeziei  de azi”.

Publicitate

Se citeşte greu volumul lui Marin Beşcucă, acesta fiind o alcătuire de mii de idei ivite dintr-un noian de amintiri pliate pe gesturi de mulţumire tuturor, începând cu Dumnezeu, toate într-o devălmăşie care nu deranjează.  Şi aşa ar fi nevoie de o armată de academicieni care să-i rânduiască reflecţiile. Poemele acestui autor mi-au reamintit de un mai vechi punct de vedere al meu, acela că ne ducem viaţa, atât cât ne-o dă Dumnezeu, în trei planuri: al lui „aici”, al lui „acolo” şi al lui „dincolo”.  Planurile sunt despărţite de două porţi. El pot sta închise definitiv, trecerea dintr-un plan în altul fiind imposibilă pentru unii, pentru alţii se deschid cu intermitenţe, sau pot fi larg deschise.  Spre exemplu, lui Brâncuşi poarta dintre  „acolo” şi „dincolo” i s-a deschis larg, fiind chiar „invitat” să treacă, în timp ce pentru Nichita Stănescu s-a deschis cu intermitenţe. O invitaţie „dincolo” (cu intermitenţe!) a primit şi Marin Beşcucă, găsind un loc aproape de divinitate, loc aflat la intersecţia dintre transcendent şi antigeometrie : „IUBIREA nu este un aranjament, /  este un dat spre care tinzi… / ecuaţiile ei nu sunt sistemice, se lucrează individual, /  nici măcar în pereche… / suntem dimpreună până la moarte! / da, când nu e IUBIRE… / dată la dus-întors, ajungem la familia tradiţională / care colcăie de reguli… / DUMNEZEU nu circumscrie, / DUMNEZEU e tot ce e liber! / IUBIREA e dinspre DUMNEZEU, / DUMNEZEU ADEVĂRUL, / Singurul! / restul sunt mici resturi cu sclipire de diamant…” („Îndrăgostitul din mereu”). Sau: „…nodul din gât îmi şopteşte păţania / păcatului originar… / şi tot învăţând să trăiesc, / singur m-am pomenit / devorat de descurajare…/ dar, / dar un paj sparse basmul şi-mi bătu în geam: / DUMNEZEU E ÎNTOTDEAUNA BUN, / ÎNTOTDEAUNA… / deci caută IUBIREA! / şi se desprinse pajul, / lăsându-mă să-mi adun curajul…!” („Iată voinţa supremă”).

Deşi  raportul cu sacrul nu e discontinuu, Marin Beşcucă nu e un religios.

Prima parte a volumului, intitulată „Eu, martorul!”, e  un fel de alee prin memorie pe care se întâlneşte, predominant, cu MAGISTERUL şi cu MĂRŢIŞORUL, două personaje definitorii pentru demersul său poetic şi care  aproape că îl obligă la o cerebralizare puternică.  Şi în acest capitol miza poeziei acestui autor este limbajul. Există o stratificare a versurilor  încât să asigure o logică a demersului, din loc în loc apărând cuvântul scris cu majuscule cu scopul de a stârni interesul cititorului şi a mări importanţa ideii, cum ar fi PUMNUL (şi cel din viaţa Eminului), SUPLICIU, DILIMANDJARO,  IUBIRE, NIMENI, O PARĂ DE PE CER, ALBIILE DORULUI  şi altele nenumărate, cel mai frecvent fiind DUMNEZEU.

Publicitate

Partea a doua, „Confesiuni nerostite”, ar  fi putut constitui un volum separat, aici lipsind cuvintele scrise cu majuscule, poetul invitându-ne să parcurgem textul fiecărui poem asumându-ne calitatea de psiholog.  Redau în integralitatea lui poemul „Ecuaţia aducerii aminte”, unul care duce spre Blaga, când vorbea despre Lumea organică şi Lumea transcendenţei şi la Vasile Voiculescu, cel care aşeza totul într-un sistem cartezian: „…nostalgii abia-nflorite / dau farmec / în toată căderea frigului / care mi-a amorţit privirile… / văd curbiliniu / o linearitate poetică / fugită din aritmetică, ecuaţia aducerii aminte / şi-a pierdut teoria, / pare condamnată / la rămânere nerezolvată… / un fel de feciorie / a neîmplinirii / scoasă din adâncuri de mări / precum o apocalipsă / în imagine răsturnată… / mişcarea făcliei invită la somn, / dar refuz! / visarea mă ţine cu ochii în sus / de unde ştiu că m-am năzărit / ca o lucire,  / smulsă din abis! / marea orânduială nu are nevoie / de filozofii, / şi se trebuie ştiut: / numai în poezie se nasc nostalgii…! / ecuaţii împrăştiate de timp lugubru / îşi cer necunoscutele în desen ambiguu, / să nu-ntrebaţi cum le rezolvă poetul!” Revenind la  Blaga,  acesta observa că trecerea din Lumea organică în Lumea Transcendentală se face prin „înălţarea în ortodoxie”.  O face şi Marin Beşcucă  prin poezie şi însoţit  de MAGISTER (Gheorghe Pârlea), MĂRŢIŞOR (Marta-Polixenia Matei), SENIORUL (Corneliu Coposu) şi MIHAI ÎNTÂI DE ROMÂNIA.

Oricum,  autorul de faţă a evadat din Lumea organică,  sedimentând „dincolo” toate intimităţile.